Peste tot la televizor se vorbeşte despre disoluţia statului, despre problemele pe care le are România ca stat corupt şi blocat în mocirla asta care este, vorba cântecului. Şi nimeni nu poate debloca, dom’le situaţia. Nimeni nu poate schimba clasa politică, nimeni nu poate reforma justiţia coruptă, nimeni nu poate aduce poliţia pe drumul cel bun, şi mai ales, dar mai ales nimeni nu poate trezi cetăţenii din starea asta de lehamite şi dezinteres bolnav în care se află.

Ne găsim ca simpli cetăţeni blocaţi într-o stare de compromis total, într-o situaţie de ipohondrie morală vicioasă, într-un amalgam de lene constatativă şi văicăreală mioritică în care concluzia fără echivoc este una singură, boldată, subliniată şi îngroşată la maxim: “asta e”. Asta e situaţia, asta e clasa politică, asta e justiţia, dar mai ales, cea mai gravă dintre toate concluziile, “asta e democraţia”.

Nimic mai greşit. Democraţia este situaţia în care poporul se autoconduce prin reprezentanţi, termenul fiind în totală antiteză cu “dictatura” în care trăim astăzi. Trăim o dictatură a clasei politice pe care ne încăpăţânăm să o vedem ca pe o masă amorfă, trăim într-o ţară în care justiţia e o noţiune abstractă lipsita de substanţă şi de concreteţe, trăim într-un stat poliţienesc în care legea şi-o face infractorul cot la cot cu organul, trăim o dictatură a compromisului, a uzurii, a resemnării totale. Nu trăim în democraţie, asta să fie clar.

Am putea să trăim în democraţie? Da, bineînţeles. Important e să vrem.

Primul principiu pe care un stat democratic trebuie să-l îndeplinească este acela de egalitate în faţa legii. Se întâmplă asta în zilele noastre? Nu. De ce? Pentru că cei care sunt puşi să vegheze legea sunt primii care o încalcă. Păi hai să-i schimbăm. Cine sunt cei care trebuie să vegheze la respectarea legii? Poliţiştii. Putem noi să-i schimbăm? Nu, pentru că sun