De fiecare dată cînd am avut ceva de scris, am cerut – rugător sau imperativ – linişte deplină în casă. Iar soţia, şi apoi soţia şi copiii mei mi-au oferit-o, în sute şi sute de săptămîni, în atîtea şi-atîtea week-end-uri. În loc să stau cu ai mei, eu scoteam ore întregi note din cărţi şi scriam, timp de alte ore, despre acele cărţi. Cărţile, da, sînt viaţa mea. Dar familia mea e familia mea şi este mai importantă decît o viaţă configurată bibliografic.

Ţin minte cum am rugat-o pe Iulia, abia născută, să nu plîngă, şi anume pînă pe 17 decembrie 2004, cînd îmi promisesem că o să-mi închei teza de doctorat. Culantă, fata mi-a mai dat o zi. Pe 18 decembrie a început să zbiere de se auzea în tot blocul, ca şi cum ar fi vrut să-mi arate că trebuie şi ea să-şi recupereze condiţia de nou-născut. În iunie 2011, aceeaşi Iulie a dat un examen foarte greu şi a reuşit să intre la „Goethe”; va fi din toamnă şcolăriţă. I-am promis că va vedea Disneyland-ul. Şi marţea care a trecut, la Paris, am fost cu toţii la Disneyland.

Fericirea fetei mele, a băiatului meu, a soţiei mele, această întreită fericire familială, a fost maximă. Toţi trei erau conştienţi că, aşa cum n-au avut de prea multe ori parte de ea, nu vor avea nici de acum încolo. Căci tati lucrează. Tati trebuie să citească. Tati trebuie să scrie. Tati e la o lansare. Tati e la o emisiune. Tati e la Facultate. Tati e la Editură. Tati e mai mereu absent, ori ocupat, ori cu gîndurile în altă parte decît partea familiei aflate în plen.

Dar cît de importantă e cariera profesională şi ce înseamnă succesul social pentru tati? Într-un carrousel de la Disneyland, în care Iulia, călare pe un cal auriu, întorcea capul spre frate-său, pentru ca Matei s-o fotografieze profi, tati a realizat într-o fracţiune de secundă că Nimic nu e mai important decît asta. Şi că această clipă de graţie trebuie reduplicată, multipli