Cine iese in spatiul public ascuns in spatele cagulei nu poate fi recunoscut drept actor politic intr-o societate democratica. Indiferent ce lozinci scandeaza, nu poate pretinde sa fie ascultat. Valul de violente de strada din Marea Britanie a ridicat o serie intreaga de intrebari dificile referitoare la cauzele adinci ale acestei rabufniri violente. S-au facut deja paralele cu revolta periferiilor franceze de acum citiva ani, si probabil ca subiectul va continua sa fie plasat intr-un cadru mai larg, european sau poate occidental. Putem observa trimiteri la teme precum multiculturalismul, integrarea anumitor comunitati de imigranti sau, eventual, nasterea unei noi forme violente de contracultura juvenila, asistate de noile mijloace de socializare. Si lista va deveni cu siguranta mult mai consistenta. Merita amintita insa si o chestiune care nu este atit de spectaculoasa, dar care a aparut frecvent in discutiile comentatorilor politici, in ultimii ani: compatibilitatea intre democratie si cagula. Problema asumarii identitatii in spatiul public democratic a fost intens discutata in conexiune cu vestimentatia femeii musulmane, fiind cunoscute spre exemplu eforturile autoritatilor franceze de a combate etalarea in spatiul public a valului integral. In mai mica masura s-a discutat despre "cagula", prin care intelegem, aici, orice forma de ascundere deliberata a identitatii, in contextul unei actiuni desfasurate in spatiul public. Pentru grecii antici, ideea ca poti face politica democratica ascunzindu-ti identitatea era un nonsens. Mai tirziu, parintii intemeietori ai liberalismului si ai democratiei moderne, indiferent cum si unde au trasat linia intre spatiul privat si cel public, au postulat ca in cadrul celui din urma libertatea este dublata de responsabilitate. In consecinta, nu actionez in calitate de cetatean decit daca imi asum consecintele actului meu, ceea ce pr