„Cine face şi desface are toată vara ce face“– a fost insolitul „proverb“ învăţat de viitorul preşedinte al României de la vopsitorii echipei sale din închisoarea Caransebeş. La Caransebeş, Ceauşescu a fost admis lângă viitoarea „elită roşie“. Cu „ceferiştii“ lui Dej şi agenţii sovietici condamnaţi pentru spionaj s-a perfecţionat în „munca de partid“.

În februarie 1942, Ceauşescu a fost mutat din închisoarea Jilava în Penitenciarul Caransebeş. A stat în orăşelul bănăţean până în august 1943. Şi a trăit acolo cel mai bine din viaţa lui de până atunci. Între zidurile groase, rostuite cu temeinicia lucrului bine făcut de arhitecţii Imperiului Austro-Ungar, deţinuţii erau protejaţi şi de gerul iernii, şi de zăpuşeala verii. La Caransebeş, Ceauşescu a deprins confortul electricităţii, duşurilor şi încălzirii centrale din dotarea unui habitat.

Deţinuţii munceau înăuntrul şi în afara închisorii. Problemele de hrană nu se puneau aproape deloc. Închisoarea avea infirmerie şi bibliotecă. Iar celulele erau, în fapt, dormitoare de patru până la 20 de locuri. În curtea interioară se afla şi procuratura judeţeană. Iar familia directorului închisorii era găzduită în incintă.

Condiţii bune

Trei surse de hrană au avut deţinuţii, după memoriile lui Pavel Câmpeanu („Ceauşescu, anii numărătorii inverse", Polirom, 2002). Conta puţin sursa primară a alimentaţiei oferite de închisoare („două castroane de zeamă transparentă, servite unul la prânz şi altul la cină"). În timp - pe măsura acutizării conflictului dintre conducerea partidului din închisori şi cea din afară -, s-au redus şi pachetele. Creştea, în schimb, ponderea alimentelor cumpărate de cei închişi de pe piaţa locală. Bani mulţi câştiga „colectivul" din comercializarea produselor fabricate de deţinuţi şi plata constructorilor Aeroportului Caransebeş.

Încadrarea în „colectiv" a fost şi pentru Ceauşes