Fiecare revoluţie este surprinzătoare. Totuşi, ultima revoluţie rusă poate fi considerată una dintre cele mai surprinzătoare – crede un istoric rus americanizat.

Fragment din dosarul Tot ceea ce crezi că ştii despre dispariţia URSS este greşit, publicat în ediţia FP România nr 23 (iulie/ august 2011)

În anii premergători lui 1991, niciun expert, universitar, oficial sau politician nu a prevăzut colapsul iminent al Uniunii Sovietice şi, odată cu dictatura, şi al economiei planificate sau a controlului Kremlinului asupra imperiului domestic şi est-european. Nici disidenţii sovietici, judecând după memoriile lor, cu o singură excepţie, nu au intuit viitorul. Când Mihail Gorbaciov a devenit Secretar General al Partidului Comunist, în martie 1985, niciunul dintre contemporanii săi nu a anticipat o criză revoluţionară. Deşi existau dezacorduri cu privire la dimensiunea şi profunzimea problemelor Uniunii Sovietice, nimeni nu se gândea că ele ameninţă însăşi existenţa sistemului. (...)

Ca aproape toate revoluţiile moderne, cea rusă a fost începută de o liberalizare ezitantă de „sus în jos” – iar motivaţia acesteia mergea dincolo de necesitatea de a corecta economia sau a crea un mediu internaţional mai sigur. Scopul acţiunii lui Gorbaciov era de un incontestabil idealism: Vroia să construiască o Uniune Sovietică mai morală.

Deşi scopul lor declarat era reforma economică, este destul de clar că Gorbaciov şi susţinătorii săi încercau să corecteze sistemul dintr-o perspectivă etică mai degrabă decât economică. Multe din declaraţiile lor publice din primele zile ale perestroikăi par acum a fi expresia unei frustrări faţă de trecutul stalinist. Era începutul unei căutări disperate de răspunsuri, cu care începe fiecare revoluţie: Ce este o viaţă bună, demnă? Ce este o ordine socială şi economică justă? Ce este un stat decent ş