Desigur, ceea ce m-a determinat sa scriu aceste randuri este abominabilul si inumanul atac impotriva a zeci de copii inocenti, intr-o insula din Norvegia. Indiferent de motivul pentru care se aflau acei copii, in acel loc, masacrul comis cu sange rece impotriva lor va ramane o pata neagra, pe obrazul uneia dintre cele mai democratice si mai civilizate natiuni a lumii.
Acum, la rece, as vrea sa ma aplec asupra unei caracteristici a extremismului, indiferent de culoarea politica sau religioasa : lasitatea. Pentru ca nu poate fi lasitate mai mare si mai cruda, decat sa amplasezi o bomba in centrul unui oras aglomerat sau sa vanezi, cu salbaticie, copii fara aparare. Curajul inseamna sa ataci, inarmat, oameni inarmati si gata sa moara, asa cum sunt soldatii. Aceasta inseamna curaj razboinic. Dar nu am vazut acest curaj, nici pe 11 septembrie 2001, nici in Norvegia, nici in Irak sau Turcia, unde atentatele extremiste au facut sute si mii de victime nevinovate. Chiar suicidul criminal al teroristilor arabi este o forma de lasitate, pentru ca teroristul sinucigas fuge, de fapt, de raspunderea in fata semenilor.
Lasitate este sa propagi mesaje extremiste pe internet, unde nimeni nu te poate identifica si trage la raspundere. Sa acuzi minoritatile, imigrantii sau alte categorii defavorizate si sa ceri exterminarea lor, in spatele unei majoritati tacute si uneori aprobatoare, este intotdeauna o forma de lasitate, pentru ca refuzi sa vezi greselile majoritatii careia ii apartii, aruncand intreaga vina pe « celalalt », pe strain. Este lasitatea neasumarii greselilor proprii, care devine deseori refugiul unei majoritati frustrate de propria neputinta. Mesajul extremist « afara cu strainii », auzit tot mai des in Europa, este solutia lasa la propriile neajunsuri, in vremuri de criza. In loc sa se faca apel la solidaritate nationala, indiferent de rasa ori provenient
