Şoferii cu şcoală ştiu că anticiparea mişcării automobilului din faţă, mai ales în situaţiile cu probabilitate mare şi cu mai multe variante de schimbare a direcţiei de mers, este cheia siguranţei în trafic. Pentru asta, prima în-trebare esenţială este: "Spune ce face?", adică o să mă anunţe şi pe mine, cu un semnal, în care direcţie merge? Dacă nu, atunci sunt obligat să iau repede măsuri (viteză, direcţie, spaţiu de frînare) ca să nu mă intersectez fatal cu colegul meu de trafic care, în 80% din cazuri, se comportă ca un autist. Nu aude, nu vede şi mai ales nu poate concepe că mai sunt şi alţii care circulă odată cu el în aceeaşi direcţie, ori în direcţii diferite; alţii care, pentru siguranţa tuturor, au nevoie de informaţie despre ceea ce face şi ce gîndeşte el la volan! Dacă eşti şofer adevărat, cu "şcoala vieţii", atunci îţi pui obligatoriu şi a doua întrebare, încă şi mai importantă: "Face ce spune?", adică o s-o ia în direcţia în care, eventual, a semnalizat şi dacă nu, de ce resursă (spaţiu, timp, viteză) am nevoie ca să evit coliziunea? În România, fără această a doua precauţie, devii sigur client al vreunui spital de urgenţă, ori mai rău!

Tot aşa, în politică, semnalele greşite sunt "cheia" accidentelor grave, soldate cel mai des cu scoaterea din trafic definitivă, ori pe o lungă durată a conducătorilor şi pasagerilor. Dacă te uiţi cum circulă partidele noastre şi unele dintre figurile cele mai reprezentative ale lor, te iei cu mîinile de cap; traficul auto este parfum de flori, faţă de erorile din circulaţia de pe drumurile pline de hîrtoape ale politicii româneşti! Iau cîteva exemple, la întîmplare.

Pericolul ca guvernarea, în România, să se scufunde în criză devine mai mare cu fiecare zi. Tabloul general este acela al unui vehicul condus de un şofer ce nu distinge bine frîna de acceleraţie, dar s-a angajat pe un drum strîmt de munte, mărgini