Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va observa că şi azi «realizatorii» lor pendulează, ca ton, între miliţie şi procuratură.
În 1937, în revista „Vremea", Constantin Noica a publicat un articol despre gazetăria epocii, reluat, ulterior, în „Eseuri de Duminică". Articolul dovedeşte că presa noastră era, încă de-atunci „eternă şi fascinantă". Cum e şi astăzi. Câteva pasaje din textul tânărului autor (avea 28 de ani când le-a scris) mi se par semnificative. Toate se referă la dimensiunea războinică a stilului gazetăresc, socotită de „profesionişti" drept marcă distinctivă a meseriei lor, justificată şi prin aşteptările cititorilor. „...Cu toţii simţim - spune Noica - care anume sunt articolele ce prind pe cititor. (...) Articolele care prind cel mai mult - care nu se cer, poate, dar care se gustă - sunt cele care lovesc (...), care acuză". „Aşadar să acuzăm, de aceasta e vorba în primul rînd! (...). Avem, fiecare, ceva poliţienesc în noi. Exerciţiul a cărui însărcinare ne-o luăm cel mai lesne este descoperirea vinovatului şi denunţarea lui. Libertatea noastră de a scrie nu vrea să însemne decît libertatea noastră de a acuza".
Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va observa că şi azi „realizatorii" lor pendulează, ca ton, între miliţie şi procuratură. Atacul a căpătat însă o componentă nouă, despre care nu se vorbeşte în articolul lui Constantin Noica: voluptatea. Şi moderatorii, şi invitaţii savurează aproape obscen „racilele" pe care le denunţă. Se bucură, vizibil, că pot semnala încă o mizerie, încă o gafă, încă un viciu funcţional. Îmi pot imagina cum se convoacă reciproc pentru a pune de o nouă bălăcăreală, de o nouă sârbă demolatoare. „Facem una mică astă-seară la noi în studiou?" - sună, probabil, invitaţia. „Vin toţi ai noştri: şi cutărică, şi cutărică, şi cutărică. Hai
