Totul a început joi, 4 august, în Tottenham, o suburbie sărăcăcioasă a Londrei. Mark Duggan, un bărbat de culoare de 29 de ani, era ucis în împrejurări neclare într-o confruntare cu poliţia. Nu ştim decât că s-au tras două focuri de armă, niciunul de către suspect. Asta nu face din Duggan un sfânt, după cum arată şi mesajele dubioase trimise de pe mobil înainte să fi fost oprit de poliţie, însă nici nu spală păcatele poliţiei, oricare ar fi ele.

Când familia lui Duggan a cerut explicaţii, poliţia şi comisia de anchetă au răspuns printr-un zid al tăcerii. Iar sâmbătă, 6 august, când rudele s-au dus să-l identifice formal pe Duggan la morgă, nu mai erau singure. În faţa secţiei de poliţie din Tottenham se adunaseră vreo 300 de persoane, cerând „dreptate“ pentru Duggan şi familia sa. Protestul, iniţial paşnic, a degenerat în violenţe. Mai întâi au fost incendiate maşini de poliţie şi autobuze. Apoi a început: unul după altul, magazinele de pe strada mare sunt sparte, golite până la ultimul raft, apoi incendiate. În noaptea care a urmat, pompierii au fost chemaţi la aproape 50 de incendii majore în Tottenham.

Ce a urmat se ştie. În următoarele cinci zile şi mai ales nopţi, modelul Tottenham a fost copiat la indigo în numeroase alte cartiere ale Londrei, extinzându-se apoi în alte oraşe engleze. Bilanţul la restabilirea ordinii vorbeşte de la sine: cinci morţi, zeci de răniţi din rândul forţelor de poliţie, pagube de peste 200 de milioane de lire. În jur de două mii de suspecţi arestaţi. O populaţie care încă tresare la auzul unei sirene, după cinci nopţi de teroare şi hoţie la drumul mare. Şi o întrebare usturătoare: cum a fost posibil?

Fur, deci exist

Încă nu s-a inventat limba care să definească precis, într-un singur cuvânt, gloata pestriţă din aceste zile fierbinţi, de pe străzile Londrei şi ale celorlalte oraşe engleze. Li s-a spus mai întâi