În mod firesc, românii se interesează de ceea ce se întâmplă în Grecia în măsura în care vor să întrezărească ceea ce li s-ar putea întâmpla lor înşile. Oficial, li se spune că cele două cazuri nu sunt comparabile. România are o datorie publică mult mai mică (vreo 40% din PIB, faţă de 150% din PIB în Grecia) şi, în plus, a şi declanşat din timp ajustări, luând-o înaintea multor altor ţări europene prin programele de austeritate deja derulate.
Ce nu se spune oficial este că împrumuturile uriaşe antamate în cazul Greciei n-au fost pentru salvarea cumva a acestei ţări, ci a pielii şi profiturilor capitalurilor străine cu expunere pe Grecia, îndeosebi ale băncilor franceze şi germane, şi că miza extraordinară în cazul Greciei nu era nici măcar soarta euro, ci păstrarea mecanismului de subordonare a capitalismului ca sistem de către componenta cea mai agresivă şi cea mai puţin meritorie a acestuia, cea financiar-bancară. Dacă nu se vota programul de austeritate şi Grecia intra în încetare de plăţi externe, o breşă majoră se crea în acest mecanism şi rânduielile actuale nu mai puteau rămâne aceleaşi. Practic, se stabilea o masă credală cu toţi creditorii Greciei şi aceştia îşi fixau ei înşişi cine şi cât să mai recupereze. Dar, evident, din ceea ce mai era de recuperat! Fiecare dintre creditori urma să înregistreze o anumită pierdere, în virtutea riscului asumat ca investitori. Votându-se programul de austeritate, mecanismul va continua să funcţioneze ca şi până acum: creditori publici (guverne şi instituţii precum FMI sau Comisia Europeană) angajează bani publici pe care îi pun, printr-un împrumut, la dispoziţia Greciei pentru ca aceasta să plătească investitorii financiari privaţi, urmând ca apoi, în timp, Grecia să ramburseze către statele şi instituţiile creditoare împrumutul contractat. Rambursări, evident, din strângerea curelei proprii, garant fiind prog
