O furie oarbă a cuprins străzile londoneze, răspândindu-se din periferiile rău famate până în cartierele de 5 stele. Vitrine sparte, magazine jefuite, clădiri incendiate. O vânătoare anarhică s-a dezlănţuit împotriva marilor branduri de electronice, dar mai ales de haine şi încălţăminte. Părea că s-au descătuşat energiile unei generaţii hrănite cu reclamă şi consumerism excesiv, o generaţie definită mai puţin prin ceea ce face, cât prin ceea ce cumpără. Spectacolul distrugerilor a continuat zile în şir. La final, Londra arăta precum Bagdadul după prăbuşirea aparatului de securitate al lui Saddam Hussein. Străzile deveniseră proprietatea bandelor şi a mulţimilor.
Ca într-un joc de domino, revolta indignaţilor a depăşit graniţele Londrei, inflamând şi alte centre urbane - Manchester, Birmingham, Liverpool, Bristol, Nottingham, Leeds. Viteza de contagiune arată că atmosfera era de mult coaptă şi avea nevoie doar de un simplu pretext pentru a da în clocot. Uciderea controversatului Mark Duggan, el însuşi un interlop, a fost doar picătura care a umplut paharul. Ca şi în Franţa anilor 2005, declanşatorul revoltelor se învârte în jurul relaţiei pe care comunităţile celor excluşi le-au dezvoltat cu poliţia. Cu alte cuvinte, ţine de tratamentul inegal pe care poliţia îl aplică în relaţia lor cu oamenii săraci. Deşi li se cere să respecte contractul social, totuşi ei simt instinctiv că poliţia nu este de partea lor. Există percepţia că poliţia este inamicul. Se simt hăituiţi, discriminaţi, o ţintă. Este un fel de prăpastie în modul în care este concepută cetăţenia şi cum este utilizată violenţa instituţionalizată, ne-a declarat Christine de Wenden, profesor la SciencesPo.
Dar cum arată portretul robot al indignatului britanic?
Adolescent, sărac, şomer, preponderent de culoare şi imigrant, trăieşte în suburbii paupere, fără perspectivă, lipsit de a