Rămâne de văzut dacă şi în ce măsură Ciocan va avea parte de cariera internaţională a unui Dan Lungu, confratele şi congenerul său moldovean de dincoace de Prut. Premise există, iar legătura dintre prozele sau, ceva mai preţios spus, universurile narative ale celor doi nu e doar una tematică. „Asemănarea de familie“ priveşte atât lumea investigat㠖 un fel de cronică la firul ierbii a cotidianului debusolat al comunismului crepuscular şi al tranziţiei postcomuniste –, cât şi o anume amprentă a prozei ruse (linia Cehov-Şukşin-Dovlatov), evident mai accentuată la scriitorul basarabean.

Ciocan nu are virtuozitatea tehnică pe spaţii mici a lui Lungu, moştenită de la microrealiştii optzecismului autohton (îndeosebi de la „sociografi“ tip Nedelciu), are, în schimb, un plus de naturaleţe robustă a povestirii, cu un sound şi un tip de sensibilitate morală specifice, după cum spuneam, maeştrilor ruşi. Ne întoarcem astfel, pe altă spirală a istoriei literare, la mica proză cu inadaptaţi de la începutul secolului XX, care încerca să corecteze caragialismul „lipsit de suflet“ prin compasiunea cehoviană, cu precizarea c㠄dezrădăcinaţii“ de altădată sunt înlocuiţi de victimele unei tranziţii nebuloase, privite prin lupa unei conştiinţe artistice experimentate. După ce a derulat, nu tocmai ostalgic, filmul comunismului sovietic târziu prin ochii copilului care a fost, Iulian Ciocan încearcă, în prezentul (micro)roman, să developeze şi să sintetizeze, prin intermediul unei galerii de personaje cu extracţii dintre cele mai diverse (pensionarul rus Oleg Olegovici Liulin, vecina sa - văduva moldoveancă Viorica Ionova, picaro-ul ratat Saşa Kozac-Alexandru Cazacu, scriitorul Octavian Condurache şi soţia lui Marcela, bătrâna tuşă Frosea şi soţul ei nenea Vova, afaceristul Victor Tanas ş.a.), o imagine psiho-morală a umanităţii „ieşite din ţâţâni“ proprii postsovietismului basar