Nu există o perspectivă clară de creştere în cele mai multe economii occidentale, care să motiveze investiţii pe termen lung. Perspectiva creşterii este înceţoşată şi pentru că salvarea sistemelor bancare a mărit substanţial datoriile publice. Această stare complică enorm finanţarea deficitelor bugetelor publice, reclamând, în numeroase situaţii, corecţii fiscale ce nu pot fi amânate. Iar aceste corecţii împiedică, pe termen scurt, creşterea economică. Situaţia este şi mai complicată în Uniunea Monetară, unde avem o criză prin contaminare a datoriilor suverane. Aceasta din urmă rezultă din carenţe instituţionale şi politici ce au fost ocultate de perioada „Marii Moderaţii“ (sau „Marii Iluzii“), caracterizată de importuri ieftine din Asia şi expansiunea creditului. Numeroase bănci mari, mai ales în SUA, deşi şi-au refăcut baza de capital propriu, stau în expectativă. Dezechilibrele globale persistă, iar China nu are, încă, capacitatea de fi motorul economiei globale.

Unii afirmă că intervenţiile statului sunt de blamat pentru criză, dând ca exemplu politica SUA de sprijinire a achiziţionării de locuinţe de către cetăţeni cu venituri foarte mici (prin Fannie Mae şi Freddie Mac). În acelaşi registru, este inclusă şi salvarea unor bănci de la faliment, ceea ce ar fi amplificat hazardul moral de-a lungul timpului. Poate fi adăugată aici şi politica banilor ieftini, a băncii centrale a SUA (Fed), în anii premergători crizei. Fără a respinge ab initio aceste argumente, consider că ele eludează fondul chestiunii: dereglementarea pieţelor financiare în ultimele decenii, care a accentuat o funcţie a lor destabilizatoare. De pildă, presiunea exercitată de către organisme financiare internaţionale asupra economiilor emergente de a deschide contul de capital a favorizat criza din Asia (anii 1997-1998); sau abolirea legislaţiei Glass-Steagall de către Congresul american