În varianta sa cea mai simplă, teoria votantului median spune că dacă există două partide, unul de stânga, unul de dreapta, şi o distribuţie ideologică a votanţilor sub forma unei curbe Gauss, partidele vor tinde să-şi modifice mesajele şi programele în aşa fel încât să se apropie de centrul acestei distribuţii a votanţilor. Lupta dintre partide se dă pe votantul median pentru că doar acesta stă în dubiu cu cine să voteze. În cazul nostru, situaţia e puţin mai complicată pentru că avem mai multe partide, dar nu e imposibil de abordat.

Un sondaj făcut de SNSPA în Bucureşti, coordonat de Alfred Bulai şi Cătălin Augustin Stoica, ne oferă datele pentru a verifica în ce măsură se potriveşte această teorie cu realitatea şi de a înţelege apoi prin prisma ei comportamentul politic al partidelor, de pildă de ce s-a creat alianţa USL.

Înainte de a vedea aplicaţia la cazul nostru concret, e necesară o precizare. Unul dintre miturile cele mai populare în legătură cu comportamentul votanţilor este că ei ar vota în funcţie de interesul lor personal – că ar vota partidele despre care ei îşi închipuie că vor lua măsuri ce le vor aduce lor beneficii. De pildă se crede că pensionarii ar vota cu PSD pentru că PSD susţine creşterea pensiilor şi a altor ajutoare. Realitatea, poate surprinzătoare, însă susţinută empiric de multe studii, este că majoritatea oamenilor votează ideologic – votează cu partidele despre care ei îşi închipuie că vor lua măsuri în favoarea „binelui general”. În cazul exemplului dat, pensionarii votează cu PSD pentru că majoritatea dintre ei, trăind toată viaţa în comunism, realmente sunt de stânga din punct de vedere ideologic.

Există şi o explicaţie teoretică a acestui comportament al votanţilor: oamenii nu-s atât de naivi încât să-şi imagineze că votul lor chiar contează (că un vot ar putea într-adevăr influenţa rezultatul alegerilor), motiv