Atât am primit acum vreo săptămână, când am aflat că într-un orăşel din Franţa s-au pus nişte afişe în limba română. (Şi bulgară, dar asta e treaba lor.) Nu era tocmai un semn al popularităţii limbii noastre în comunitatea respectivă, ci, într-un fel, dimpotrivă: afişele interziceau expres cerşetoria şi căutatul prin gunoaie. A doua palmă e şi mai usturătoare, în opinia subsemnatului: un grup de firme germane şi hongkongheze au cumpărat vreo 300 de hectare de păduri de la poalele Munţilor Piatra Craiului, o splendoare de munţi şi o splendoare de păduri cândva, pentru a le proteja de furia distrugătoare a proprietarilor şi a hoţilor de lemne.

Dar asemenea palme suntem noi obişnuiţi să primim, fără să le simţim, încă de multă vreme. Prin anii '90, îmi aduc aminte, nişte tineri englezi sau nemţi, văzând în ce hal se află o casă de copii cu sau fără dizabilităţi din orăşelul Siret, au stat acolo o vară întreagă muncind zilnic, fără plată, ca să le refacă acelora clădirea. Fireşte că locuitorii din Siret şi-or fi spus că ăia „nu-s normali la cap", ori cum se formulează asta în dulcele grai moldovenesc. Pentru că, dacă aţi uitat, vă reamintesc, în limba română era cândva, şi o mai fi cu atât mai mult şi azi cu cât acum toată lumea aleargă după propriul business, următoarea zicală: „Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia". Să mai traduc? Nu-i vorbă că şi „rugăciunea" bucureştenilor din timpul războiului, adresată Celui de Sus când vedeau avioanele aliate deasupra lor, „Du-i, Doamne, la Ploieşti" era, cumva, din aceeaşi categorie de simţăminte.

În anii '90, pe la începuturile democraţiei şi ale afacerilor necurate, o asociaţie engleză, de arhitecţi cred, a oferit municipalităţii bucureştene know-how-ul pentru refacerea zonei Lipscani. Numai know-how-ul? - ar fi spus cei de-acolo. Dar nu daţi şi banii ca să refacem totul? Fireşte că nu s-a putut.