Europa a ajuns la un punct de cotitură. După ce a fost timp de şase decenii subiectul a numeroase crize care păreau să o întărească, Europa este, astăzi, în faţa celei mai mari încercări: criza financiară. A doua fază a acesteia pune în discuţie fundamentele care au stat la baza construcţiei europene. Căci Europa - a fost formula care a permis fondatorilor să facă ideea Europei unite acceptabilă publicului - a fost în primul rând o realitate economică. Nici până astăzi Europa nu a atins forma instituţională la care se raportau Monet, Schuman, Adenauer sau De Gasperi. Nici astăzi nu se ştie cine vorbeşte în numele Europei: Barosso sau Sarkozy şi Merkel? Cât mai funcţionează cuplul franco-german? Oricum, axa Paris-Berlin nu mai funcţionează ca în epoca de glorie de pe vremea lui de Gaulle şi Adenauer sau în timpul lui Mitterand şi Kohl, ca să nu venim mai aproape, pe vremea lui Chirac şi Schroeder, când încă se putea concilia. Dar astăzi, Uniunea a ajuns la 27 de state membre care nu pot şi nu ştiu să găsească numitorul comun. Câtă vreme mecanismul axei tradiţionale nu mai dă randament şi nicio altă formulă instituţională nu l-a înlocuit, nu poate să existe o politică europeană comună în faţa crizei. Faţă de amploarea şi volutele crizei, reacţia este simplă: "scapă cine poate"!

Dar, poate să se salveze Germania fără restul Europei? Unde se vor mai vinde produsele germane, dacă nu în Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, Italia sau, de ce nu, Creta (al cărei rating tocmai a fost retrogradat de Fitch)? Iar dacă în 2008, cu mult prea multă relaxare, politicienii s-au oprit după primele reacţii timide în faţa crizei, acum a venit momentul adevăratei probe de rezistenţă. Dacă acest mecanism mai poate să funcţioneze şi după această experienţă, atunci va fi validat de istorie! Dar dacă nu va re-zista?

Criza financiară a atins punctul de unde nu mai există cale de