Acum cîteva zile, Societatea Academică din România a publicat o propunere de modificare a sistemului de impozitare a proprietăţii. Analiza identifică marile probleme ale sistemului actual. În primul rînd, acesta este accentuat regresiv: cu cît este mai scumpă proprietatea, cu atît se plăteşte mai puţin procentual (în sensul de imens mai puţin; dar asta nu e o noutate în România, e un sistem ancestral, greul taxelor revine prostimii).
În al doilea rînd, intervine problema nelipsită din aproape orice domeniu al administraţiei româneşti: inechitate provenită din slaba capacitate administrativă a statului (aici, incapacitatea de a stabili corect valoarea proprietăţii: valoarea de impozitare e, în general, mult sub cea reală, şi în plus gradul subevaluării variază enorm de la un tip de proprietate la altul) şi inechitate provenită din scutiri decise arbitrar la nivel naţional sau local (printre ei, fireşte, şi şmecherii care şi-au cumpărat certificat de revoluţionar).
Concluzia SAR e că impozitarea proprietăţii în România e la sub jumătate din potenţialul ei firesc, fără să se forţeze în nici un fel vreo limită. Pe lîngă toate inechităţile multiple amintite mai sus, actualul sistem de impozitare mai are şi alte consecinţe negative, cum ar fi aceea de a încuraja agresiv construirea terenurilor libere intravilane, deci continuarea unei tendinţe de densificare care deja a mutilat majoritatea oraşelor mari.
În urma analizei, SAR propune o reformă în 4 paşi care să elimine regresivitatea şi disparităţile nejustificate de impozitare, printr-o serie de măsuri care să apropie valoarea de impozitare de cea reală. Beneficiul unei astfel de reforme ar fi un plus de încasări la bugetul local între 25% şi 50% (deoarece subevaluarea nu e uniformă în acest moment, fiind mai mare în oraşele mari), deci o sporire semnificativă a bugetului.
Ce nu ne spune această e
