Sunt puţin invidios pe colegii contributori care scriu despre idei şi despre lucruri provocatoare intelectual, despre ce se întâmplă în lumea largă, despre stânga şi despre dreapta, articole pe care pe care le parcurg cu plăcere pe acest site. Dar nu-mi regăsesc apetitul pentru a trata astfel de lucruri, simt că mai întâi trebuie să rezolvăm nişte chestiuni mai domestice, care ne afectează zi de zi, noapte de noapte şi care nu mai suferă amânare.

Primul film de groază pe care l-am văzut a fost difuzat pe vremea lui Ceaușescu la cinematograful de cartier, Favorit. Nu ştiu dacă chiar era de groază dar pe mine m-a speriat serios. Avem, cred, vreo nouă sau zece ani. Filmul era rusesc, acţiunea se întâmpla undeva într-un oraş părăsit (în genul life after people) şi poziţionat la ceea ce fusese odată litoralul fostei Mării Azov. În debutul filmului ajung în acel oraş nişte oameni (turişti, exploratori, muncitori,?). Ceea ce nu știau ei este că, de când foştii locuitori părăsiseră oraşul, câinii lăsaţi în urmă se sălbăticiseră şi se reorganizaseră, după cum le este felul, în haite. Ei bine, până la finalul filmului, haitele respective i-au încolţit şi mâncat pe nenorociţii pribegiţi prin acel oraş fantomă. Ei nu prea reuşiseră să se baricadeze şi apoi să evadeze. Îmi aduc aminte cum în acel film fiecare atac canin era precedat de urlete specifice iar mârâiturile le simţeam în stomac, groaznice.

Acum, urletele pe care le aud la miezul nopţii din apartamentul meu din Drumul Taberei îmi retrezesc fiorii filmului din copilărie. În spatele blocului meu anul trecut o căţea a născut vreo opt sau nouă pui. Aceștia au crescut şi au făcut la rândul lor pui. În spatele blocului, în curtea secţiei de poliţie şi pe stradă trăieşte acum o haită prosperă formată din vreo 20 de dulăi, căţele şi căţeluşi. În faţa blocului este o altă haită, mai mică, favorizată de soartă şi d