România nu duce lipsă de artişti, ci suferă la capitolul care ar trebui să ţină cont de valoarea acestora. Ce se întâmplă, de fapt, în arta contemporană?! Exact ceea ce se petrece în mai toate domeniile creaţiei contemporane - în literatură, muzică, dans, artă dramatică etc (şi, la fel de grav, în domeniul cercetării!). Iar cum mare parte dintre creatori au ajuns să poarte, sine die, povara Cenuşăresei, ba mai mult, să se împace cu ideea lipsei de perspectivă, s-ar putea spune că asistăm, în ultimii ani, la pierderea axei culturale, cea care conferă identitate unui naţiuni.

Din păcate, criza din ultimii trei ani a ajutat autorităţile abilitate să se ascundă sub platoşa indiferenţei şi a tăcerii. Cu alte cuvinte, dacă ne-am strădui să traducem în cuvinte atitudinea rezervată, chiar ostilă, a forurilor culturale răspunzătoare de inerţia la nivelul "creaţiei contemporane", am putea conchide că tocmai acele "personaje" de care depinde bunul mers al lucrurilor se mulţumesc să-şi vadă de propriul drum, în braţe cu mult apreciatul lor principiu "Ce-o fi, o fi".

Din fericire, o bună parte dintre creatori nu s-au lăsat intimidaţi şi striviţi de "marea nepăsare" - o calamitate pentru soarta artei şi culturii româneşti - ci şi-au construit, treptat şi cu migală, propriile "refugii", a se înţelege "căi mai ocolite" către preţuire, către recunoaştere şi vieţuire. Am relatat, nu o dată, în paginile Curierului Naţional, poveşti adevărate despre… migraţia artiştilor contemporani în zone mai potrivite afirmării lor, şi într-un climat cultural generos. Între timp, artiştilor români li s-a dus faima în lume. E adevărat, rar citim, în paginile publicaţiilor autohtone, despre izbânzile lor. Şi, totuşi, acestea sunt multe.

"Scara lui Iacob" sau… drumul spre lumea artei, în Cehia

Zilele trecute, un cuplu de tineri artişti, Ştefan Curelaru, sculptor,