O căţea dădea din coadă acum vreo lună în tramvaiul 41. O mîngîie călătorii şi îi fac loc să treacă: Vai ce simpatică e! Nevasta mea, în loc s-o mîngîie şi atît, o aduce acasă. Cînd a văzut-o Miţa, căţeaua noastră, n-a zis nimic, totuşi nu i-a picat prea bine. Dacă pasagera din 41 ar fi fost cîine, nu căţea, era cu totul altceva. Ne mai mirosim, ne mai împrietenim. Dar aşa s-a mulţumit s-o accepte, cu rezerve încă neformulate.
A doua zi o ducem pe nou venită la veterinar s-o deparaziteze şi să ne spună ce hram poartă: vîrstă, rasă şi, eventual, dacă ştie pe cineva care plînge după ea. Veterinarul o cercetează la dinţi şi ne zice că are vreo şapte ani. Fiindcă era tunsă doar pe cap, îşi dă cu presupusul că o fi o corcitură de fox cu vreun cîine mic. Că dacă era de „rasă” n-o lăsau stăpînii cu părul mare pe spinare.
Dar dacă, îl întreb, stăpînii n-or fi avut bani s-o ducă la un frizer de cîini şi au tuns-o ei pe cap?
Atunci, poate-o fi de rasă, admite veterinarul.
M-am uitat pe site-urile cu „focşi”. Toţi tunşi, nu ca ciudata pe care a adus-o doamna mea acasă. Am pozat-o şi am pus-o pe un site cu căţei pierduţi şi găsiţi. Nimic. Am mai încercat şi pe alte site-uri. Tot nimic.
Acum, unde mănîncă un cîine mic, Miţa a mea, mai poate mînca şi al doilea, la fel de mic, dar căţeaua din 41 stă mai mult lîngă uşa de la intrare. Aşa că mă gîndesc că la fel cum îi dau ei lacrimile din cînd în cînd la noi în casă, i-o fi ducînd şi ei dorul cine a pierdut-o. E isteaţă, vioaie şi lipicioasă.
La mine în casă are un nume provizoriu, la care nu răspunde. Să ne înţelegem, nu vreau să scap de ea, chiar dacă o mai terfeleşte Miţa, ca să-i aducă aminte cine e stăpîna apartamentului. N-o muşcă, doar îi face din dinţi şi îi latră la ureche. Dar vădit căţeaua asta a fost nr. 1 în casa cuiva şi atunci de ce să fie doar nr 2 la mine în casă?
PS Ca să v-
