Funcţia creează organul, zice înţelepciunea popular-urbană. În România însă ar fi nimerit să zicem că îl corupe. Atât.

În cei douăzeci şi doi de ani de Românie capitalistă, puţine au fost momentele în care am putut să mă bucur integral de roadele micuţei şi sângeroasei noastre revoluţii. Această construcţie - să-i zicem capitalistă - a fost croită după chipul şi asemănarea bătrânilor, hârşiţilor activişti care au făcut ce-au făcut şi au împărţit averea, teritoriul şi beneficiile, aşa cum bine învăţaseră la cadre. Ce-i al nostru e şi-al meu, ce-i al meu e numai al meu. O morală feudală. Pas cu pas, şi-au bătut în cuie demnităţile şi funcţiile. Unu', doi să-i fi dat jos vântul, în rest, toţi, la datorie! Am străbătut acest timp sperând mereu că ziua de mâine va fi totuşi mai bună, mai dreaptă, mai normală. Ca un făcut, „mâine" s-a transformat în „poimâine" sau, de cele mai multe ori, în „Paştele cailor".

Acum nu mai scrutez viitorul cu aceeaşi neobosită încredere. M-aş bucura ca armata de birocraţi, guvernanţi, ideologi şi păsărici politice să uite că exist. Ca un făcut, cele mai mediocre figuri, cei mai rău intenţionaţi activişti, leprele cele mai bazate mi-au taxat existenţa. Nu-mi explic decât ca pe o ironie a sorţii traseul fabulos al mediocrului, falimentarului, şmecherului Nicolae Văcăroiu, ajuns, e drept, doar pentru o lună, preşedintele ţării. Curat ironie a sorţii! Şi admit că-i un blestem naţional faptul că am avut de ales în ultima decadă numai între activişti, fie că s-au numit Năstase, Băsescu sau Geoană. Unul coruptean, unul mârlan şi-altul gogoman. Dacă priveşti înapoi cu mânie te iei cu mâinile de păr. Dintre miile de cetăţeni cu onoare şi cu bun-simţ, doar aceştia au ajuns la vârf. Nu-l mai pun la socoteală pe - vorba preşedintelui - bătrânul edec Iliescu. Dar eu nu cred nici în blesteme, nici în pisica neagră. Ce să alegi? Ce să elimi