Din punctul meu subiectiv de vedere, pop&rock-ul este un subcapitol notabil al istoriei contemporane. O piesă bună, un album reuşit sau un concert de excepţie încapsulează ceva din spiritul unei epoci, din respiraţia unei generaţii (vezi Woodstock, 1969). Ca fost DJ în studenţie, nu-mi pot imagina ultimii, gri, ani ai lui Ceauşescu fără evadarea pe care mi-a (sau ne-a) prilejuit-o muzica acelor ani – de la Def Leppard la Iris, via toate starurile sau cometuţele din peisaj. Sînt suficient de ataşat de muzica anilor ’80 – din considerente pe care cei 40+ le vor intui – încît să înţeleg foarte bine cum şi de ce fiecare generaţie, dintotdeauna, se simte la fel de ataşată de ritmul ce i-a însoţit ieşirea în lume şi primul sărut. Sînt ataşat, dar nu exclusivist: plăcerea mea de a urmări fenomenul rock nu s-a oprit la căderea Zidului Berlinului; sînt dispus oricînd să recunosc valoarea – şi/sau eficienţa economică – a unor staruri hit-makers de azi. Ca fenomene culturale, Lady Gaga (despre care am scris acum cîteva săptămîni) sau trupa U2 (al căror album The Joshua Tree, din 1987, l-am procurat în toamna aceluiaşi an de pe piaţa informală autohtonă – deşi România, vă aduc aminte, în acel moment era teoretic în afara fluxului pop&rock occidental), cu toate diferenţele dintre ele, mi se par redutabile. Drept care cred că ar merita o analiză ceva mai aplicată.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Pe care, totuşi, n-o voi face aici. Tot ce vreau să spun este de ce n-am mers la recentul concert al celor de la Bon Jovi la Bucureşti – deşi Slippery When Wet, albumul lor din ’86, mi se pare în continuare unul foarte bun şi deşi între timp au tot scos hituri. După cum n-am fost la Bon Jovi, n-am fost n
