Este învelită într-o poleială elegant răsucită, găurită într-o parte, ca într-un restaurant de mari fiţe, ca s-o poţi stoarce finuţ, fără să o atingi, evitînd neplăcerea de a te murdări pe mînă. E pusă, aseptic, pe marginea unei farfurii pline cu salată, în dreptul unui pahar cu vin, prin care se dizolvă, încet, ultimele raze ale soarelui de la Vama Veche.
Căci te afli, după mai bine de zece ani, din nou în Vamă. Intoxicat de toate poveştile şi campaniile derulate întru „salvarea“ Vamei, încerci să dibuieşti marile „catastrofe“ care – după cît se spunea – ar fi distrus, ar fi nenorocit, ar fi terminat locul. Însă nu vezi nimic altceva decît cam acelaşi peisaj cunoscut şi în adolescenţă.
Într-adevăr, nu mai este vorba de plaja sălbatică de dinainte de ’89, pe care de fapt nici nu ai cunoscut-o, dar sălbăticia proverbială a dispărut oricum după Revoluţie, odată ce locul a devenit accesibil. Pînă atunci, Vama Veche era scoasă din circuitul turistic dată fiind vecinătatea sa cu graniţa bulgară. Erau doar singuraticii cei care se aventurau aici. Scriitori, muzicieni, artişti prin excelenţă, care se redescoperau în singurătatea plajei ne-turistice. Dar asta a durat pînă prin anii ’90, cînd aici au început să vină din ce în ce mai mulţi oameni, tineri alungaţi de celelalte staţiuni etichetate cu dispreţ ca staţiuni „de pensionari“. Creşterea turiştilor a atras după sine şi apariţia serviciilor, care ofereau la început strict locuri de cazare. De aici pînă la afacerile sezoniere a fost doar un pas.
DE ACELASI AUTOR "Pînă şi bulgarii..." Poveşti alsaciene Schimbarea la faţă Cine hotărăşte soarta societăţii civile? Au apărut aşadar din ce în ce mai multe. Dughene de gogoşi, langoşi, clătite şi alte fast-food-uri, s-au ivit terase, multe magazinaşe de nimicuri, iar uliţa ce duce către plajă s-a transformat în strada principală, plină acum de tricouri roc
