În orice timp şi în orice ţară, presa a reprezentat în mic, oglinda fidelă a societăţii timpului respectiv. Dintr-un anume punct de vedere, presa a fost şi va fi pentru toţi cei cărora li se adresează şi o oportunitate – subiectivă e drept, dar nu lipsită de un anume parfum de epocă – de a percepe şi înţelege istoria societăţii în derularea ei firească. Scandaluri din lumea mondenă, jocuri politice de culise, cultivarea cultului personalităţii, exacerbarea manifestărilor revanşarde maghiare şi pe cale de consecinţă a naţionalismului românesc. “Ingrediente” care atunci, la fel ca şi acum, nu puteau lipsi din presă. Iar presa mureşeană nu putea face notă discordantă faţă de “reţetarul” vremii…
Atunci: “primul străjer al ţării”, “primul vânător”…., azi: “preşedinte jucător”, “urmaşii lui Traian”….
Cultul personalităţii s-a practicat cu mult înainte de a cunoaşte formele aberante din timpul lui Nicolae Ceauşescu. Spre exemplu, regele Carol al II-lea, cel care a acaparat treptat întreaga putere în stat instituind un regim de dictatură personală a avut grijă să instituie în acelaşi timp şi un deşănţat cult al personalităţii din ce în ce mai evident după 1935. Expresii precum “primul străjer al ţării”, “primul vânător”, “primul sportiv”, ş.a. care mai de care mai “inovatoare” în materie de limbaj slugarnic, umpleau coloanele ziarelor mureşene care se întreceau în superlative, prima pagină fiindu-i de regulă dedicată în exclusivitate Majestăţii Sale. Într-un articol nesemnat, publicat în “Glasul Mureşului”, nr. 21 din 1935, se arăta: “Având România un astfel de rege înţelept, care nu se uită la nimic altceva decât la interesul superior al ţării, care îşi alege colaboratorii numai pe aceste considerente, putem fi siguri de viitorul de aur al neamului românesc. De aceea strigăm cu toată inima: Trăiască Majestatea Sa, Regele Carol al II-lea!”. După insti
