Foto: Victor Stroe / Jurnalul Naţional Pe mai toate câmpiile ţării, secerişul s-a încheiat sau se apropie de sfârşit. La câmpie, în Bărăgan, asta s-a întâmplat deja din luna iulie. În zonele colinare şi submontane (ca în Ţinutul Pădurenilor, în Hunedoara, unde datorită tipului de „cultură inversată”, grâul se cultivă pe culmi, în locurile înalte, şi cartoful sau porumbul mai către poale), abia la debutul lui august s-a început secerişul, dar se apropie şi aici de final.
Este ceasul când, în Alba sau în Teleorman, în Ialomiţa sau Dolj, au loc o serie de sărbători populare, care, tradiţional, încheie această etapă agricolă din câmp. Cel mai frecvent, această sărbătoare este cunoscută sub numele de „Cununa grâului”. Referitor la acest aspect, Doina Işfănoni, unul dintre marii noştri specialişti în antropologie rurală, ne spunea că, chiar dacă astăzi aceste evenimente ale lumii rurale nu se mai manifestă ca în trecut, ele încă nu au dispărut din spaţiul românesc. „În zonele de grânar ale ţării, în sud, în Oltenia, constatăm că în relaţia cu mijloacele mecanizate de recoltare, oamenii nu au pierdut habitudinea spirituală ca să lase o bucăţică nerecoltată pentru că ei ştiu că, întotdeauna, la finalul secerişului trebuie să aduci o probă din ce a însemnat acea recoltă.
Mulţi dintre trantorişti, dintre oamenii care acţionează utilajele moderne de recoltare, obişnuiesc a lăsa această bucăţică. Femeile vin şi fac, ca şi odinioară, din aceste spice care conservă, se crede, spiritul grâului, spiritul recoltei, această continuitate a germinaţiei, a fertilităţii pământului, împletesc din aceste spice ceea ce se numeşte Barba lui Dumnezeu, care întruchipează bogăţia unei recolte. Iar din boabele acestor realizări, se pun câteva boabe, chiar dacă semănătoarea e modernă, în sămânţa anului care vine.”
Colacul pentru alaiul de cununa grâului este
