Cehii noştri dragi – Smîrkovski, Dubcek, Mlinar... – au lansat printre celebrele lor 2000 de cuvinte acel „socialism cu faţă umană“. Expresia – oricît devenisem de reci la minune – ne înfiorase. Faţa umană – luată chiar la propriu, copilăreşte sau ipohondric, ca la O.R.L., cu nas, gît şi urechi – ne ispitea spre patetisme, cea mai parşivă ispită; bolnav de cinefilie, vedeam în ea şi o sublimare în politic a Asului de pică, a blondei lui Forman, a „micilor margarete“ inventate de Chytilova, a acelei şcoli pragheze de cinema care ne bulversa privirea, tandreţea, grotescul, ca nimeni alta după neorealismul italian. Toate tratativele dintre sovieticii îngheţaţi şi primăvăraticii praghezi le-am urmărit în august ’68 – o, un august într-un bloc de gheaţă! – cu acest chip uman în faţa ochilor, de parcă ne frăgeziserăm la minte trăind tragedia. (De unde vorba scornită de subsemnatul: fragedie.) Era suficient să priveşti la Brejnev şi ai lui – inclusiv la cefele lor, acolo unde Tolstoi aprecia că se vede caracterul omului – şi apoi să treci la Dubcek şi Smîrkovski, ca să pricepi imediat ce dinamită se ascunde în teoria asta fiziognomistă introdusă în politică.
DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români Ceauşescu şi cenzura lui nu o suportau şi nu există discurs al tiranului în care să susţină „socialismul cu chip uman“. El era – ca şmecher teoretician – pentru socialismul real. Cu mintea lui realmente isteaţă, Nea Nicu pricepuse imediat subversivitatea termenului. De ce să mai aibă socialismul chip uman cînd trăiam oricum în cea mai umană orînduire, aceea în care „limba comună era munca“? (Chiar nu vă mai aduceţi aminte de tîmpeniile astea?) Odată, prin 1984, un activist ţeapăn ne lămurise într-un seminar special pentru elitele din redacţie: „socialismul cu chip u