Recunosc, nu pot trece impasibilă pe lângă nici un câine, fie de rasă, fie un biet vagabond, părăsit de stăpân. Pe primul îl admir sau doar constat în treacăt greşelile pe care le comite stăpânul sau stăpâna lui, în încercarea de a demonstra cât de bine dresat e patrupedul.
Câinii, de multe ori mult mai inteligenţi decât bipezii, reacţionează precum un copil răsfăţat, scos la reprezentaţie în faţa musafirilor. Ba refuză să se aşeze ba nu vrea să se urnească din loc, cu atât mai multă încăpăţânare cu cât mai nervos îl trage stăpânul de lesă. Îi admir însă cât de bine se descurcă pe stradă, cei învăţaţi genetic parcă, vagabonzii care se opresc la trecerea de pietoni, aşteptând să treacă maşinile! Prea mulţi semeni de ai lor au sfârşit sub roţile maşinilor ca să nu se mai aventureze orbeşte printre maşini. Spre deosebire de concetăţenii noştri care trec care pe unde apucă, chiar dacă sunt cu copiii pe care ar trebui să-i educe pentru siguranţa circulaţiei.
Nu-l pot uita pe Claude al meu, ciobănescul mioritic, mic, pufos ca un nor alb. Un moment de neatenţie l-a trimis în ceruri. Un Mercedes negru, într-o seară de vară, undeva pe o stradă principală în oraşul de sus. Gurile rele spuneau că ar fi crescut imens, dacă la şapte luni era cât un câine adult de talie normală! Unde l-aş fi putut ţine, că nu încăpea într-un apartament de bloc, îmi purtau alţii de grijă!
În amintirea lui, am încercat să povestesc despre prietenul cel mai fidel al omului într-o rubrică dedicată iubitorilor de animale. Revenind din concediul de odihnă, vă anunţ reluarea serialului începând cu săptămâna viitoare. Până atunci, cei interesaţi de un pui de câine ciobănesc mioritic, să sune la redacţie! Mihai e în căutarea unui iubitor de câine!
Recunosc, nu pot trece impasibilă pe lângă nici un câine, fie de rasă, fie un biet vagabond, părăsit de stăpân. Pe primul îl admir sau
