Iau maşina, deşi locuiesc aproape. O iau ca să verific cum e cu cele 192 de locuri în parcarea subterană şi 1200 în cea supraetajată. Şi din comoditate. E sîmbătă seara, cui îi arde de călătorii? Parcarea nu-i, desigur, nicicum. Mai precis, nu e accesibilă muritorilor de rînd. Cel puţin nu azi, cînd Naţional Arena e cu porţile deschise.
Parchez pe o străduţă laterală. Bulevardul Pierre de Coubertin e plin ochi. Oameni şi maşini caută să-şi ia unul altuia locul, cît mai repede. Dau zor. Un domn cu bască iese dintr-o vilă să-şi plimbe cîinele. Un cîine bătrîn. Amîndoi par din alt film: sînt singurii care se mişcă alene. „Cînd, oare, o să se termine nebunia asta?“ întreabă omul cu bască, de parcă ar vorbi cu cîinele. „Ehe, ăsta o să fie cartierul nostru, de-acum...“ răspunde (neîntrebat) un bărbat cu baston, venind din sens opus. Acţiunea se desfăşoară însă în altă parte. La capătul bulevardului e un gard dincolo de care se înalţă Noul Templu. Iar azi, porţile sînt deschise. Deci, se dă năvală. O năvală destul de liniştită, totuşi, ca un ritual din care doar nerăbdarea tresaltă.
Prima reacţie: oau!
Trec de poartă. De o parte şi de alta a aleii, fete şi băieţi împart ziare gratuite. Un singur ziar, mai precis, D’ale Bucureştilor „ediţie specială editată de Primăria municipiului Bucureşti“ (fără alte detalii despre tiraj, echipa redacţională, tipografie ş.a.m.d.), în care Sorin Oprescu se laudă: „Am promis bucureştenilor că vor avea un stadion la standarde internaţionale şi m-am ţinut de cuvînt“, e scris mare pe paginile din mijloc ale gazetei ad-hoc, sub fotografia tip poster a Naţional Arena.
Opt pagini, hîrtie lucioasă, texte aerisite, fonturi retro la titluri, mergînd pînă la corp 102, multe fotografii color, ce surprind diferite faze ale construcţiei şi, peste tot, de la prima la ultima pagină: primarul împopoţonat cu cocarda tricoloră, p
