Am plecat spre New York cu întîrziere: 45 de minute cu 783-ul de la Victoriei la Otopeni, 30 de minute Bucureşti-Londra, două ore Londra-New York. Poate pentru că era Ziua Internaţională a Alcoolicilor Anonimi şi ziua de naştere a lui Maurice Sendak (cel cu Where The Wild Things Are), iar 10 iunie 2011 s-a contaminat cu aiureală şi dezordine de la nişte 10 iunie mai vechi. Am trecut Atlanticul ascultînd la căştile British Airways-ului Pink Floyd (prima jumătate de drum) şi Dylan (a doua jumătate), ca să-mi intre bine în cap că plec din Europa înspre America. Cînd porneşti în astfel de călătorii, orice prostioară devine simbolică, orice nimic prevesteşte lucrurile măreţe care te-aşteaptă. Odată ce-ajungi acolo, totul ţi se întîmplă atît de repede şi de neanunţat, încît ai nevoie de cîteva săptămîni după ce te-ai întors deja acasă, ca să faci ordine, cît de cît, prin ce-ai văzut şi-ai trăit în minunata lume nouă.
● Jet lag. De la caz la caz. La mine-a fost doar la dus. E ca şi cum corpul ar fi rămas la Bucureşti, iar mintea trecuse deja la ora New York-ului. După o săptămînă de trezit la 6 în fiecare dimineaţă, a ajuns şi corpul pe coasta de est.
● Oamenii. Relaxaţi, amabili, zîmbitori, intră în vorbă cu tine una-două şi n-au nici o problemă să-ţi povestească, la trei minute după ce v-aţi cunoscut în staţia de metrou, istoria vieţii lor sentimentale. În magazin, dacă pui mîna pe-o rochie, auzi inevitabil de undeva (şi nu de la un angajat al magazinului): „Vai, dar ce frumoasă e, sigur o să vă stea bine!“, în supermarket cineva se opreşte mut de admiraţie în faţa ceasului-pandantiv cu Marilyn pe care-l porţi la gît, ca şi cum ar fi un Rembrandt nemaivăzut, la coadă la bilete două doamne chicotesc în spatele tău: „Poate ea crede că n-am observat cît de bine şi-a asortat cerceii cu geanta şi cămaşa! Dar noi am văzut tot.“ Complimentele sînt dezinteresate,
