Nu m-am gândit până acum la un fluture ca la un temei, dar azi-dimineaţă am deschis ochii asupra unuia mare şi colorat care-mi explora camera fără să caute vreo ieşire. Nimic nervos, nimic disperat. Nu căuta. Doar poftea din aripi şi gusta din aer. Din cauza lui n-am ştiut unde şi când mă aflu, dacă sunt aici sau acasă, acum ori cândva. Am apucat să mă mir că nu mă sperii. Şi imediat mi-am amintit de ea, de cea mai tânără femeie pe care-am văzut-o vreodată.
Mică, neagră, veselă, cu şorţ cu flori şi-un râs continuu, cu totul şi cu totul de viplă. Îi spuneam Coca. Străinii îi ziceau Ostroveanca. Pe ea o chema Gheorghiţa. Fuma Mărăşeşti şi Naţionale. Se cădea să tuşească mai mereu de la ele, dar nu, ea era femeie, cochetă carevasăzică, şi-o îmblânzise pe pârdalnică în râsul ăla fără nume. N-am văzut-o plângând, plângându-se, fiindu-i frică ori suduind. Şi nici dezamăgită. Numai o dată, supărată şi pierdută.
Avea vreo 14 ani când era servitoare la nişte vecini, negustori. Băiatului lor le-a plăcut aşa de tare, că a lăsat-o gravidă. Au dat-o afară pe ţigancă. Şi nu pe tăcute. Bunica mea, care avea şi ea doar 18 ani şi abia se măritase, a hotărât că are nevoie de ajutor în casă. Şi fata a venit. A găsit ea peste câţiva ani un ursar cam leneş şi beţiv şi-a mai făcut doi copii cu el. Îi creştea singură, că el era mereu plecat.
N-am întrebat pe nimeni cine e Coca pentru că am deschis ochii cu ea aproape, în casă. Erau bunicii, străbunica Vasilichia, cu poveştile ei milenariste de început de secol, de care, la cei 86 de ani, cât avea atunci, se amuza teribil, şi Coca. Singura particularitate a ei era că venea dimineaţa, pe la 7.00, când bunica o aştepta cu o cafea aburindă despre care o vreme am crezut că e albastră fiindcă aşa erau ceaşca şi farfurioara, şi pleca după-amiaza.
N-am ştiut că o iubesc până nu i-am văzut moartea cu ochii. Eram cu părinţi
