Ion-Ardeal Ieremia este un regizor din generaţia de mijloc, dotat cu o inteligenţă critică extremă, care i-a şi prelungit povestea de explorator al căilor de urmat sub înfăţişarea unui histrion costumat kafkian. Jaloanele de parcurs marchează momente de comunicare optimă cu texte semnate Vişniec, Caragiale, Caraman, Radu Paul Gheo etc.

Recent însă, cred că regizorul şi-a atins nivelul de maturitate artistică montând la Naţionalul timişorean piesa americanului Thornton Wilder „Oraşul nostru", un spectacol simfonic lucrat cu douăzeci şi şapte de actori (între care patru copii) în sala fostului manej imperial.

Rudă cu cimitirul de la Săpânţa, experimentând formule de alungare a urâtului şi de moarte şi de viaţă, „Oraşul nostru" e o poveste în toată puterea cuvântului, o însumare de poveşti întinse pe vreo trei decenii în imaginarul oraş Grover's Corner, de undeva de prin New Hampshire. Or, într-un spaţiu ficţional, nici personajele nu pot fi altfel, însă funcţia lor nu e transferul în fantastic, ci confirmarea concretului de zi cu zi al fiecărui membru al speciei, cu atât mai reprezentativ cu cât mai anonim, ca să zic aşa. Fiindcă: „Babilonul a avut cândva două milioane de locuitori şi tot ce ne-a rămas de la ei sunt numele regilor şi câteva copii după nişte acte de vânzare a unor sclavi. Şi totuşi, familiile acelea în fiecare seară se aşezau la cină, şi tatăl venea acasă de la lucru, şi fumul suia pe coşul casei. Ca aici..." Tocmai de aceea construcţia se alcătuieşte din frânturi de peliculă (o spune de câteva ori şi fundalul ca de film terminat, rupt).

Nu mai puţin important e mediatorul. Regizorul i-a propus baritonului Cristian Rudic un rol în care nici vorbă să cânte, ci să fie unic „non-actor" (rolul se cheamă „Regizorul"), un soi de arhanghel civil, de Virgiliu prezentând relaxat, ca pe o glumă, (cum şi este) mozaicul de întâmplări din Grov