Croaţia a fost prima ţară pe care am vizitat-o pe cont propriu, ca simplu turist, şi nu ca ziarist. Se întîmpla în 1999, la vreo patru luni după încetarea ultimului război din Balcani – intervenţia aliată împotriva Iugoslaviei lui Miloşevici.
Îmi aduc minte că, după ce am trecut o frontieră ungaro-croată pustie, păzită de un poliţist croat gras, plictisit şi lovit în cap de căldură, ne-am trezit, după vreo cîţiva kilometri, în faţa unui filtru desprins parcă din filmele de război: o maşină de poliţie plasată de-a curmezişul drumului, flancată de cîţiva indivizi bine făcuţi, în combinezoane negre şi cu armele automate la vedere.
Urmele războiului erau vizibile – case distruse şi, în unele locuri, terenuri împrejmuite cu bandă roşie – deminarea nu se încheiase încă. Altfel, Croaţia încerca să-şi repornească celebra industrie turistică, la patru ani după acordurile de la Dayton şi la doi ani de la ultimele ciocniri sporadice în Slavonia orientală. Criza din primăvara lui 1999, pornită de la conflictul din Kosovo, dăduse însă o nouă lovitură. Turiştii erau puţini.
DE ACELASI AUTOR Un altfel de sfîrşit al lumii Trei iluzii ale dreptei de pe la noi Oficial, sîntem iar în "zona gri" Ceauşescu şi o campanie obosită Am revenit în Croaţia în vara lui 2004. Filtrele de pe şosele nu mai existau. Deşi urmele războiului nu dispăruseră, turiştii se înmulţiseră, iar optimismul începea să revină. Pe şoselele de munte se circula uneori bară la bară, hotelurile, pensiunile şi terasele erau pline.
În sfîrşit, vara lui 2011. A treia vizită. Şi odată cu ea, surpriza: autostrăzile! Agăţate de coastele munţilor, cu viaducte traversînd văi şi prăpăstii ameţitoare, cu tuneluri luminate impecabil – dintre care cele mai lungi depăşesc cinci kilometri.
La declararea independenţei, în 1991, Croaţiei îi reveneau mai puţin de 300 de kilometri din autostrăzile iug
