Cumva, Javier Poves Gómez a ajuns la intersecţia ştirilor la timpul potrivit, tragic, dar potrivit, când la Londra se desăvârşea ceea ce s-a numit, nu întru totul greşit, „revoluţia hoţilor".
Nu e nici întâmplător că acum, când se face bilanţul oricărei catastrofe, chiar şi a celor neînţelese, morţii, îndeobşte puţini, sunt doar un capitol, acolo, lângă pagubele materiale, de milioane şi miliarde, pagube - nu-i aşa? - în fond incalculabile.
Javier Poves Gómez a ajuns, chiar acum, când din stânga vin lacrimile, nu de puţine ori ipocrite, pentru omul modern redus la această singură funcţie - de consumator, chiar acum, când se revoltă cei mulţi, cei tineri şi cei excluşi. Acum, când din dreapta, Europa totuşi unită, construită pe idealuri, dar nu pe utopii, este combătută cu energie şi cu argumente. Şi - tot mai des şi mai tragic - violent, ca pe acea insulă din Norvegia, pe care, nedrepţi cum suntem, o vom uita curând, dacă nu am uitat-o deja.
Javier Poves Gómez a sosit, deci, în timpul unei crize, financiare, desigur, dar mai mult - a unei crize de destin. Poate a trecut neobservată, dar s-a pierdut în ultimele decenii încrederea că viitorul merită să existe. Se ştie acum că viaţa înseamnă câteva decenii acolo, nu prea mult, şi totul trebuie să încapă aici, repede.
Şi iată că vine Javier Poves Gómez, un fotbalist deloc oarecare, legitimat ultima oară (chiar ultima oară) la Sporting Gijon, şi iată că vine acest apărător care studiază istoria şi anunţă că, la 24 de ani, el se retrage, căci în lumea profesionistă dictează banii, nu bucuria jocului. Şi iată că vine Javi Poves aruncându-ne în faţă aceste orori: că fiind vorba în primul rând despre bani, capitalismul distruge în loc să construiască, că el, Javi, nu vrea să se prostitueze, cum facem toţi ceilalţi. Şi iată că vine Javi Poves şi refuză să fie plătit, iată că înapoiază maşina primită de l
