Mersul la teatrul de păpuşi cu un grup de 13-14 copii de 3-4 ani este o acţiune riscantă, plină de neprevăzut, care-ţi cere abilităţi supraomeneşti, resurse inepuizabile de răbdare îngerească, calm divin, atenţie şi reflexe de general pe front. Şi, nu în ultimul rînd, oleacă de umor.
O sală mare, de cîteva sute de locuri, plină de copii care nu stau locului (desemnat de educatoare). Te strecori cu grupa ta, încercînd, cu o privire de vultur şi cu speranţe firave, să găseşti un grup compact de scaune goale. Le găseşti, cu puţin noroc, sub mormane de ghiozdane, sticle de apă, hăinuţe, după ce ai depăşit zeci de obstacole umane de doar cîţiva anişori, obstacole în continuă mişcare, indiferente la chemările neliniştite, deznădăjduite, ale celorlalte educatoare.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos În sfîrşit, îi aşezi pe scaune. Te fîţîi printre rînduri, deschei nasturi, legi şireturi, dezlegi şireturile nepereche înnodate, aşezi paltoane, desfaci căciuli, întrebi (din nou) de pipi sau de apă, aşezi (din nou) aceleaşi paltoane dărîmate de excesul de bucurie al posesorilor lor, îi asiguri că imediat începe spectacolul, le spui a zecea oară ce poveste vor vedea, te străduieşti să-i convingi (din nou) că nu-i va uita nimeni în sală şi că mămicile lor se bucură că ei sînt acolo. Şi că toate, desigur, aşteaptă cu nerăbdare să le audă poveştile despre ce au văzut la teatrul de păpuşi.
Se stinge lumina. Moment-cheie, stai cu inima cît un purice, cîţiva dintre copii sînt la prima lor experienţă de acest gen, iar întunericul poate declanşa – şi chiar declanşează – reacţii de nestăvilit: chiote, muţenii prelungi, lacrimi, fuga din scaun, strigăte de ajutor, „fac pipi“, „dar mama cînd vine?“, şi, fără alte soluţii la îndemînă, prinzi începutul spectacolului cu doi-trei copii pe genunchi, şi mîinile întinse prote
