● Mircea Cărtărescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Editura Humanitas, 2011.

(continuare de săptămîna trecută)

„E o mare capcană să crezi că jurnalul meu mă exprimă mai adevărat pe mine însumi decît Travesti sau Orbitor. El arată pur şi simplu altă zonă a minţii mele...“ mărturisea Mircea Cărtărescu într-un interviu publicat de Dilema veche în 2005, imediat după publicarea volumului doi din jurnalul său. Fiind vorba şi de un jurnal publicat, practic, pe măsură ce se scrie, devine cu atît mai dificil de estimat în ce măsură se amestecă autobiografia cu autoficţiunea, ce lasă pe dinafară şi ce inventează, asta dacă nu cumva tocmai acest complex şi pervers joc de-a convenţia autenticităţii, de-a negocierea cu propriul eu („cel mai misterios cuvînt din lume“), este speculat de un autor postmodern căruia trucurile, ambiguităţile şi libertăţile literaturii îi sînt prea bine cunoscute. De altfel, citindu-i atent jurnalele, sînt destule indicii că scriitorul se livrează sub forma propriului personaj egocentric, narcisist, maniacal, un postmodernist mistic ce visează, la propriu şi la figurat, literatură, conectat cu trup şi minte la propria operă care este însăşi viaţa şi chemarea lui, un personaj după chipul şi asemănarea scriitorului, dar un personaj al extremelor, capricios, contradictoriu, perfect antinomic, cu cît mai fascinant/detestabil, cu atît mai construit. Iată un fragment din Zen unde diaristul ne spune clar ce (nu) citim cînd îl citim: „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Cochilia nu este şi nici nu reprezintă viaţa melcului. Dacă este o proiecţie a acesteia, regulile acestei proiecţii sînt imens, ininteligibil complicate. Doar regulile, ele, seamănă cu viaţa, nu şi proiecţia. De fapt, cochil