„La toboganul-tub“, ăsta e numele de cod pe care l-a dat fii-mea unui loc de joacă de lîngă casă, amenajat de o benzinărie. Şi mie îmi place acolo. Benzinăria are şi o cafenea, beau o bere în timp ce mă uit după copil. Ba mai citesc şi o carte, un ziar, o revistă. Necazurile sînt două: tonele de coji de seminţe pe care personalul bezinăriei se chinuie să le măture zilnic şi haita de cîini vagabonzi de pe micul petic de iarbă din spatele benzinăriei. Vă spun şi locul, să vă feriţi. E vorba de intersecţia de pe Calea Călăraşilor, vizavi de biserica Sfîntul Mina. Feriţi-vă să treceţi pe acolo în cursul serii. Nu ştiu din ce motiv, dar după ora şase, cîinii ăia o iau razna. Sînt exact şapte bucăţi. Sînt solizi, bine hrăniţi (domnul Mari de la măcelărie este un mare iubitor de cîini) şi agresivi. Atacă relativ la întîmplare, cam din doi în doi, pietonii de pe Călăraşilor. Ne-au atacat şi pe noi, pe fii-mea şi pe mine. Am avut noroc cu un taximetrist care a oprit maşina între noi şi haită, permiţîndu-ne să cîştigăm un pic de timp, să traversăm spre La Scena. A doua zi, am încercat manevra de evitare. Am mers în sens contrar drumului spre casă, înspre Unirea, am traversat pe lîngă trecerea de pietoni şi am făcut un mic ocol. Nu a fost bine, copilul nu a înţeles de ce nu traversăm pe la semafor, „ca oamenii civilizaţi“. I-am adus aminte cît de tare s-a speriat cînd au sărit dulăii ăia pe noi, dar tot a rămas cu o nedumerire: în ce condiţii se pot face derogări de la axioma traversării numai „pe la trecere“. A treia zi, bag de seamă că, la momentul plecării noastre, toată haita era suspect de blajină. Profit, îmi chem copilul şi plecăm. Mi se lămureşte şi misterul. Un domn bine îmbrăcat, cu aspect burghez, îi hrănea, le dădea apă, îi îngrijea. În trecere, îi spun că nu cred că face bine, că haita este extrem de agresivă, că atacă foarte mulţi pietoni. A luat foc. A încep