Este la modă în ultimii ani să vorbim admirativ despre economiile emergente, în special de cele alintate cu apelativul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China). Marile puteri din noul val sunt văzute ca oportunităţi investiţionale, iar în ultimele luni, chiar ca salvatori ai Lumii Vechi (şi aici intră în mod paradoxal şi SUA). Ţările BRIC au câteva caracteristici în comun, unele bune altele mai puţin. Toate au creşteri economice impresionante, dar şi potenţial de volatilitate ridicat - adică aceste creşteri pot genera probleme în viitor şi nu sunt neapărat sigure pe termen lung. Toate deţin resurse umane şi materiale impresionante, ceea ce le oferă un avantaj competitiv important. Dar marile probleme ale ţărilor emergente în cauză şi pe care inves-titorii şi analiştii se prefac a nu le vedea sunt corupţia şi potenţialul unor tensiuni sociale extreme. După experienţa londoneză recentă şi revoluţiile arabe în desfăşurare, ameninţarea conflictelor sociale ar trebui să cântărească mult mai puternic atât în schema de evaluare a agenţiilor de rating, cât şi în procesul de gândire al investitorilor - ceea ce nu pare să se întâmple. Dar nu aceasta este tema articolului de astăzi.

China, potenţial cea mai mare piaţă a lumii (tatonată este adevărat de India, mai ales pe termen mediu şi lung), a devenit finanţatorul SUA şi partener comercial important al ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Încet dar sigur, China îşi reafirmă statutul pe care l-a deţinut mii de ani în istorie, ca cea mai importantă economie a lumii; totuşi, ameninţările ar putea fi mai mari decât oportunităţile. O ţară comunistă cu statut de putere mondială absolută ar trebui să ne sperie. Ideologic, comunismul a demonstrat că nu poate supravieţui decât cu preţul lipsei libertăţilor cetăţeneşti şi a acceptării (voite sau cel mai adesea impuse) a hotărârilor centralizate. Economic, alocarea de resurse