Cum se integrează în fabrica de deflaţie o ţară care are nevoie să importe iar inflaţie.
Discuţia deschisă de preşedintele Băsescu, despre necesitatea cedării de suveranitate a statelor în scopul supravieţuirii Europei, reia în termeni tranşanţi teza fondatoare a UE. Marea problemă pentru România este că teza fondatoare nu a luat în calcul apartenenţa unor economii marginale.
Uniunea este o adevărată colecţie de contraste şi de posibile rezolvări. Există economii bazate pe economisire şi export dar şi altele orientate mai mult către credit şi consum. Circulaţia liberă a forţei de muncă şi a capitalului încearcă să regleze diferenţele. Există trezorerii disciplinate şi trezorerii nărăvaşe, iar aici intervin tentativele (ratate până acum) de coerciţie, apoi pachetele de salvare.
Există însă şi un alt mare contrast, pe care Uniunea, ocupată cu primele două probleme, nu şi-a găsit timp să-l rezolve: contrastul dintre economiile puternice, bine-capitalizate, şi cele emergente care doar speră să ajungă din urmă. În cazul Poloniei, Cehiei, Slovaciei sau chiar al Ungariei, lucrurile aproape că s-au rezolvat de la sine, în timp. Investiţiile masive au adus economiile respective la un nivel apropiat de cel al UE şi chiar au deschis calea ţărilor respective către OECD.
În schimb, ţări ca România sau Bulgaria au avut la dispoziţie prea puţin timp şi mult prea puţin talent pentru a putea schimba liga. Criza financiară le-a găsit încă rămase în urmă. Iar traumele prin care trec acum pieţele financiare mondiale, combinate cu stângăcia de care dă dovadă România în a momi investitori, fac puţin probabilă întoarcerea valurilor de bani de până în 2008.
O eventuală uniune mai strânsă - “Statele Unite ale Europei” – nu poate fi de natură să rezolve discrepanţa ci doar s-o agraveze. Europa are în faţă două scenarii: cel inflaţionist, î
