Dacă s-ar face un sondaj de opinie, printre cei şcoliţi în ultimii 20 de ani, despre autori români şi perioade ale culturii române, fără îndoială că pe primele locuri ar ieşi Emil Cioran, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Constantin Noica, iar ca perioada cea mai prolifică a României – cea dintre cele două războaie. Cine nu are încredere în sondajele de opinie poate recurge la altă metodă, mai obiectivă, de investigare, dar şi printr-o analiză de conţinut a mass-mediei ar apărea cam aceeaşi imagine. Însă cei care cunosc pulsul vieţii culturale ar putea confirma această ipoteză chiar şi fără sondaje sau alte analize costisitoare. Deoarece această situaţie poate fi considerată, fireşte, cel puţin reducţionistă, dacă nu şi falsificatoare, voi încerca să schiţez o posibilă explicaţie. Aparent, rădăcinile acestei configuraţii culturale se regăsesc în perioada imediat următoare schimbării din decembrie 1989. Reacţia faţă de regimul comunist a luat atunci forme viscerale şi la cei care avuseseră de suferit, şi la cei care profitaseră de el. Maniheismul primilor ani de după revoluţie a negat integral regimul prăbuşit. Ca să nu dau exemple arhicunoscute, mă refer la o experienţă personală, aceea de realizator de interviuri de istorie orală în anii ’80. Înregistrările de atunci, evident nepublicabile la data realizării lor, nu interesau publicaţiile după ’89 decît dacă subiecţii vizaţi făcuseră închisoare în comunism. Cel care în anii socialismului real scăpase de temniţă acum era considerat oarecum suspect. La fel se întîmplase şi în epoca dură, stalinistă, nu putea fi altfel nici acum. Maniheistul nu analizează, nu nuanţează, ci condamnă în bloc totul sau – ceea ce e şi mai simplu – pune între paranteze decenii întregi, ca pe un vis urît. Mai revenim la acest „vis urît“, dar să vedem mai întîi felul în care elita intelectuală dominantă a plonjat în interbelic. Făcînd abstra