Odată definit cadrul tragediei, lucrurile se aşază într-o normalitate pe cât de stranie, pe atât de plină de împliniri. E incredibil cât de multe lucruri a putut să facă, într-un an de complet imobilism, Tony Judt. Simpla lor enumerare te duce la gândul că te afli în faţa unui sănătos închipuit, a cuiva care a reuşit, printr-o voinţă supraumană, să depăşească precara condiţie a omului înfrânt de boală. Nici un lamento, nici un acces de autocompasiune, nici o cădere sub standardele demnităţii umane nu răzbat din cumplitul război dus cu această formă lentă a morţii. Scriitorul e însă mereu la datorie, gata să înregistreze şi să transmită mai departe.

Toate acestea au fost posibile datorită tehnicii pe care Tony Judt a ştiut s-o imagineze şi s-o dezvolte de-a lungul lungilor nopţi de veghe. Dar starea de veghe nu e suficientă pentru a se coagula într-o realitate palpabilă, pentru a produce un text. Mecanismul memoriei se blochează adeseori la limita trecerii dintre cele două stări ale individului – un fel de stări de agregare a sensului. Transcrierea e doar partea finală (despre ale cărei dificultăţi nu e nevoie să vorbim) a unui proces care mobilizează întreaga fiinţă. Coborârea în adâncuri trebuie să corespundă unei reveniri pline de semnificaţii, altminteri ea se reduce la o pură mecanicitate. Conştient de capcana în care se află, scriitorul notează cu acribie fazele întregului proces, oricât de lipsite de sens ar fi acestea.

Notaţiile lui Tony Judt sunt o încercare de auto-analiză, conştientizarea unui proces al autocunoaşterii, cu toate riscurile implicate de procese psihice de o asemenea complexitate. El devine conştient de existenţa unui regim nocturn al memoriei, care nu se conectează întotdeauna la necesităţile regimului diurn. În realitate, cuplul pe care trebuie să-l domine cel aflat în această situaţie-limită este cel al amintirii şi reamint