Săptămânal găsiţi aici o personalitate care scrie despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul criticului literar Alex. Ştefănescu. Mă uimea faptul că, din cuvinte obişnuite, poetul scotea un fel de muzică de trăiri venită parcă din ceruri. Tatăl meu avea un cult pentru cărţi. Era inspector financiar, dar în timpul studenţiei fusese de câteva ori la la cenaclul lui Eugen Lovinescu, din curiozitate.
De altfel, încă de pe vremea copilăriei sale, petrecute în Herţa lui G. Asachi şi Benjamin Fundoianu, îi plăcea foarte mult să citească literatură (spre exasperarea părinţilor lui, de care trebuia să se ascundă, când citea, în podul casei). Aşa se explică de ce în casa noastră a existat de când mă ştiu o bibliotecă. Înainte ca eu să învăţ să citesc, el lua din rafturile bibliotecii câte o carte şi mi-o citea cu glas tare, răbdător, bucuros că îl ascult cu interes.
După ce am aflat, în clasa I, că din însumarea sunetelor o şi i rezultă cuvântul oi, am început să explorez biblioteca pe cont propriu. Multă vreme am citit... cotoare (nu contoare, cotoare!). Alăturarea a numeroase titluri verticale fără nicio legătură între ele, de la „Creşterea albinelor" la „Război şi pace" şi de la „Teoria deschiderilor în şah" la „Venea o moară pe Siret", îmi crea o impresie stranie, de bric-à-brac esoteric, de mesaje oculte care se bruiază reciproc. Am citit în câţiva ani toate cărţile din bibliotecă, la întâmplare. De la un manual de algebră de dinainte de război am trecut, fără mari probleme de adaptare, la amintirile lui George Panu de la „Junimea", apoi la „Concert din muzică de Bach", apoi la o traducere din versurile lui Baudelaire, apoi la „O tragedie americană" de Th. Dreiser ş.a.m.d. În ciuda avertismentelor date de pedagogi, le-am înţeles pe toate şi nu m-am simţit deloc derutat".
Eminescu a existat!
Tata îmi spusese de multe o
