Se spune că îndată ce principele Şerban Cantacuzino a poruncit zidirea Mânăstirii Cotroceni, începută la 26 mai 1679, s-a gândit s-o înzestreze cu un han uriaş, care să ocrotească vistieria sfântului locaş de lăcomia zarafilor ovrei. Gândul stăruia încă de pe vremea când urca treaptă cu treaptă ierarhia boierească, încă de pe atunci achiziţionând loc prin cumpărare sau prin schimb de terenuri în mahalaua Grecilor, chiar peste drum de biserica Ghiormei banul.

Construirea hanului, pe trei sferturi din lungimea sa, s-a întins de-a lungul unui deceniu, cât a durat şi domnia ctitorului. Pe trei laturi de circa 100 de metri, s-au înălţat ziduri groase ca de cetate, numeroase prăvălii spre uliţe, apartamente, grajduri, un paraclis şi chiar o moară cu cai pentru trebuinţele celor 17 bucătării ce urmau să potolească foamea muşteriilor. Precum fusese voinţa ctitorului, hanul rivaliza cu marile construcţii de acest gen de la Constantinopole, Viena, Lipsca şi Padova, cunoscute de învăţatul stolnic şi frate al Măriei Sale, Constantin Cantacuzino.

După moartea neaşteptată, probabil prin otrăvire, a lui Şerban Cantacuzino, cauzată de vreun agent al Sultanului, furios pentru ajutorul acordat creştinilor în timpul marelui asediu al Vienei, soarta hanului neterminat a depins de bunăvoinţa lui Constantin Brâncoveanu şi, mai cu seamă, de priceperea egumenilor Mânăstirii Cotroceni.

Trebuie spus că rareori sfinţiile lor au fost la înălţimea pretinsă de o asemenea însărcinare. Chiriaşii, de pildă, au ocupat apartamentele din tată-n fiu, neostenindu-se cu plata chiriei, iar negustorii au luat în stăpânire prăvăliile, hotărând asupra contractelor şi afacerilor fără să ţină seama de drepturile cuvenite mânăstirii. Nu ne mai miră că a trebuit să se scurgă un veac şi jumătate până când arhimandritul Visarion a putut să desăvârşească latura hanului neterminată de ctitor, lucr