Am primit pe o reţea de socializare una dintre cele mai interesante provocări ce se pliază perfect peste subiectul de care ne vom ocupa în textul de faţă.

O domnişoară, fiica unui intelectual de prestigiu din Timişoara, profesor la Litere, a afişat pe Facebook o fotografie a celebrei Fântâni a lui Marcel Duchamp, un pisoar banal care a făcut atâta vâlvă la începutul secolului trecut, atunci când a fost dus în Expoziţia de Artă Modernă de la New York. Istoria artelor plastice notează acest moment ca pe unul de cotitură, care schimbă cu totul viziunea asupra direcţiilor esteticii, dar pune şi problema debarasării criticului de artă – şi prin el a omului modern – de anchilozatul principiu al clasicităţii, al distincţiei stabilite de acesta între ceea ce poate şi ceea ce nu poate să fie artă. Există evident o uriaşă ironie în gestul lui Marcel Duchamp, care vine să submineze demersul artiştilor contemporani lui, mai ales al celor ce migrează in corpore spre redescoperirea artelor primitive, a obiectelor acestora, obiecte ce alimentează nevoia întoarcerii în inocenţa omenirii. Imediat te duci cu gândul la ce s-ar întâmpla dacă, peste 2000 de ani, de exemplu, s-ar descoperi, sub molozul timpului, un pisoar. Este el un obiect de artă sau nu? Şi nu putem să nu invocăm ideile care i-au frământat pe istoricii de artă, dacă dovezile lăsate de preistorie merg pe direcţia dezvoltării unui gust artistic sau sunt doar dovezile materiale ale unor obiecte utilitare. Conceptul de ready made, pus în uz de Marcel Duchamp, este mai mult decât o provocare, pentru că generează şi se încarcă de substanţă estetică, resetează şi reprogramează gândirea umană spre direcţiile negate, în general, de artă până atunci. Provocarea de pe Facebook, amintită mai sus, vine chiar în acest sens: mai este valabilă teoria lui Marcel Duchamp asupra ideii de plasticitate emanate (iertaţi termenul p