Încercarea de descifrare sintetică a istoriei romåneşti, într-o schemă explicativă personală – dar nu şi neplauzibilă –, l-a încercat pe Ioan Petru Culianu în mai multe rînduri, nu doar o dată. Într-o scrisoare către Mircea Eliade, trimisă în 17 mai 1979, mai tînărul istoric al religiilor constata că „… toată istoria României n-a fost dictată decît din afară: aşa s-a făcut Unirea (din 1859 – n.m.), aşa a fost şi cu (proclamarea Independenţei în) 1877, aşa şi cu (Pacea de la Versailles din) 1919, după ce se încheiase de fapt pacea (separată, cu Germania,) de la Buftea“ (Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade ş–ţ Ioan Petru Culianu, ed. de Tereza Culianu-Petrescu&Dan Petrescu, Iaşi, Editura Polirom, p. 186-187). Aici Culianu înţelege istoria modernă a românilor prin prisma forţelor care au generat schimbarea, constatînd – eronat sau cu temei, nu are importanţă pentru discuţia de faţă – că acestea au fost mereu forţe externe şi că românii au fost cei care au suferit istoria, nu cei care au făcut-o. Inutil de spus că, măcar dintr-un unghi al revizitării trecutului, discipolul lui Eliade are dreptate: unirea din 1859 nu se putea face fără voinţa şi efortul lui Napoleon al III-lea, cucerirea independenţei nu se putea face fără acceptul cobeligeranţei de către ţarul Rusiei şi, mai apoi, la Congresul de la Berlin, fără sprijinul lui Bismarck, iar realizarea României Mari era imposibilă fără proclamarea celor 14 puncte ale lui Woodrow Wilson. Adaug că în prima versiune, interbelică, a lucrării lui dedicate lui Tudor Vladimirescu şi Eteriei, Andrei Oţetea a oferit un loc explicativ central tot forţelor externe. Prin urmare, dacă se pune la socoteală şi impulsul occidental în declanşarea de către „bonjurişti“ a Revoluţiei de la 1848 din Moldova şi din Ţara Românească, constatarea lui Culianu poate găsi mai multe puncte de sprijin. Fireşte că se pot aduce argume