De ce credem în premiile literare, încerca să explice scriitorul şi traducătorul britanic Tim Parks, într- un eseu publicat în cotidianul „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Surprinzător nu este atît mecanismul probabilistic de atribuire a celui mai rîvnit premiu literar, Nobelul, cît impactul acestuia asupra laureatului şi asupra literaturii. Cel dintîi devine un autor global, cea de-a doua se uniformizează.
Procesul nivelării discursului literar este paradoxal, producîndu-se tocmai printr-o mai mult sau mai puţin deliberată „amprentare naţională” a „produsului” cu care autorul iese pe piaţă, de la caz la caz: melancolia scandinavă, burlescul irlandez, tradiţiile folclorului latinoamerican sau, şi mai recomandabil, experienţa unei persecuţii politice ori de altă natură. Prin urmare, „globalizarea literaturii” nu ar duce la o eliberare de clişee, ci, dimpotrivă, la catalizarea lor. Un simplu catalog de sisteme ar ajuta la identificarea rapidă a textelor provenind din ţări atît de diferite. La toate acestea se mai adaugă un inconvenient: traducerea implică riscul unor involuntare aplatizări şi standardizări a textului. Ce-i de făcut? Tim Parks mărturiseşte în finalul eseului său că, deşi ştie că a lansa apeluri nu duce la nimic, se încumetă totuşi să formuleze unul: să ne eliberăm de ambiţiile groteşti care ne-au împins să creăm aceste fantastice lumi ale literaturii globalizate, cu speranţa de a deveni un erou, în luna octombrie (cînd se comunică numele persoanei nobelizate, n.n.)
Un alt paradox pe care scriitorul britanic nu-l formulează, dar care derivă din întreaga sa demonstraţie, este că uneori se întîmplă, din fericire, ca tocmai acei scriitori, talentaţi, liber cugetători, care nu suntroşi de pomenitele ambiţii groteşti, să se numere printre cei care devin toamna laureaţi ai Nobelului pentru Literatură.
Impresia strict personală, asociată
