A fi la margine nu înseamnă numaidecît să jinduieşti la centru, ci să poţi evalua mai detaşat mizele care se joacă acolo. Numai că asta nu se întîmplă decît atunci cînd, într-un fel sau altul, centrul a fost traversat, cunoscut şi scos din lista obiectelor dorinţei. Cărturarii români care trăiesc într-un exil ales (în ambele sensuri), universitari în Europa de Vest sau în State, reuşesc să-şi întrebuinţeze acolo bagajul epistemic suplimentar, cel al culturii române, dar asta doar după ce calitatea discursului lor a fost recunoscută de acele instanţe culturale şi ştiinţifice: aşa s-a întîmplat şi se întîmplă cu Toma Pavel, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Călin Mihăilescu, Sorin Alexandrescu (şi mulţi alţii), oameni pentru care mizele dezbaterilor intra- sau extracarpatice se judecă unele în raport cu celelalte. Pe de altă parte, complexul cultural românesc, despre care au vorbit mulţi, se manifestă cu atît mai acerb aici, în discursurile celor care subordonează dezbateri din străinătate mizelor locale şi cu atît mai mult propriilor sensibilităţi luate drept judecăţi autonome. Aşa se face că există în România, demult, un curent de opinie ultragiată pe care îl putem numi românism de ogradă: faţă de românismul autoflagelant de tip interbelic sau de românismul modernist din comunism, acesta de ogradă e cel mai vechi şi mai insensibil la istorie. Imaginarul pe care-l propune este următorul: România, alături de alte ţări marginale în raport cu Occidentul, păstrează o ambianţă şi un vizionarism spiritual pre-modern, ceea ce face ca semnele sacrului să nu fi dispărut complet din harta mentală a locuitorilor. Faţă de noi, Occidentul e cangrenat de ideologii, iar restul lumii, desigur, de in-toleranţa religioasă. La noi, însă, e ca-n poeziile lui Ion Gheorghe, ca-n cărţile lui Puric, ca-n studioul de la OTV – dar fără Dan Diaconescu. Avem noi românii un soi de iconocla