Geniul carpatin privilegiază dexteritatea inutilă, ludicul autosuficient, fără să se gândească la fructificarea serioasă a potenţialului.

Vânătoarea de superlative e un sport tolerat şi nesângeros. Există chiar şi o arhivă, „Cartea recordurilor", care consemnează performanţele semenilor, din Regensburg la Cochirleanca şi din Montevideo la Novosibirsk. Planeta debordează de inşi care vor să ajungă prin orice mijloace pe acoperişul lumii. Şi care nu sunt inventatori de leacuri miraculoase sau constructori de dispozitive care schimbă lumea şi viaţa, ci bursieri ai exoticului. Oameni inflamaţi până la obsesie de ideea ieşirii din rând. Recordmeni-spectacol, a căror fascinaţie pentru gratuit le poate aduce gloria de o zi, o lună sau un an, până când apare cineva mai ciudat, cu o iniţiativă mai trăşcălie. Tentaţia supremaţiei e greu de controlat. În faţa unor asemenea goange sau fixaţii, întrebările despre funcţionalitatea gestului îşi pierd relevanţa. E inutil să cauţi relevanţă acolo unde poţi găsi doar ambâţ, eventual combinat cu inconştienţă. Răspunsul la întrebarea „De ce-ai făcut aşa ceva?" nu poate fi decât „De-aia".

„Cartea recordurilor" contabilizează democratic excesele şi recordurile. Cine parcurge unul, două sau mai multe volume din antologie constată imediat dezechilibrul dintre performanţa fortuită şi cea visată şi planificată cu ardoare. Prima se găseşte într-o teribilă inferioritate numerică. Foarte puţini sunt cei nimeriţi în „Cartea recordurilor" din întâmplare, fără să-şi fi propus, printr-un simplu episod de graţie superlativă. România a contribuit la această categorie cu doi oameni, ambii din sport: Nadia Comăneci şi Helmut Duckadam. Însă grosul cărţii îl reprezintă recordmenii de meserie, cei hăituiţi de fantoma propriului excepţionalism şi dispuşi să rişte orice pentru a se uita de sus, măcar preţ de o ediţie, la restul speciei. Unul