Două sînt reprezentările dominante asupra „tinerei generaţii“ din România anilor ’30, deopotrivă responsabile pentru maniheismul ideologic transmis principalelor conflicte intelectuale din ultimele decenii. Există, pe de o parte, o imagine intens mitologizată a generaţiei spirituale „de aur“ ce a lansat pe orbita universalului elementele tradiţionale „specifice“ ale identităţii româneşti, extrăgînd-o din „minorat“. Consacrarea externă a tripletei Eliade-Cioran-Ionesco, martirajul anticomunist al celor rămaşi în ţară, charisma socratică a lui Nae Ionescu şi modelul paideic al lui Constantin Noica ţin de datele unei paradigme de gîndire care vede în interbelicul autohton o Vîrstă de Aur a libertăţii şi demnităţii pierdute. În opoziţie cu această reprezentare se situează perspectiva radical-demitizantă, potrivit căreia amintita generaţie ar fi una scindată între un pro-legionarism majoritar şi tendinţe bolşevice minoritare, manipulată de aventurismul politic al unui charmeur dubios şi moralmente culpabilă pentru derivele totalitare ce au urmat. Ambele imagini îşi au justificarea lor, ambele reduc însă complexitatea realului istoric la o trăsătură preeminentă, instrumentînd-o la modul exclusivist. Una – prin eroizarea fantasmatică a unui Centru spiritual, cealaltă – prin focalizarea obsesivă pe extremele politice. La baza lor, se află o presupoziţie numai parţial justificată, conform căreia conflictul dintre cele două mari blocuri totalitare în expansiune (puterile nazisto-fasciste ale Axei, respectiv stalinismul sovietic) a făcut ca opţiunile intelectualităţii române din pragul celui de-Al Doilea Război Mondial să capete inevitabil un caracter maniheic: ori alături de Germania, ori alături de sovietici, ori cu extrema dreaptă, ori cu bolşevicii. Pe această logică, opţiunile democratice alternative deveneau aproape imposibile; angajamentele pro-Axă apar justificate