Personal, nu cunosc alte performance-uri în România, în ultimii ani, care să-şi fi ales drept spaţiu o cameră de hotel. Ştiu, însă, spectacole/intervenţii/performance-uri în apartamente, iar în practica internaţională, aproprierea spectaculară a neutralităţii camerei de hotel e destul de des întîlnită – în acelaşi timp cu prima prezentare a celei mai noi creaţii semnate de coregraful Cosmin Manolescu, de pildă, Ana Mărgineanu şi regizorii de la The Internationalists „ocupau“ teatral un hotel în Querétaro (Mexic).
Camera 1306 se autodefineşte ca un „spectacol-instalaţie… maraton, cu durata de 12 ore, desfăşurat între 4 după-amiaza şi 4 dimineaţa“ (pînă acum, ora-limită a fost 2) – practic, un durational performance. Poţi intra pentru o oră sau pentru trei. Ca şi avioanele anumitor companii aeriene, sensibile la posibilele superstiţii ale clienţilor, Hotelul Intercontinental nu are un etaj 13, iar camera 1306 e, de fapt, 1506. Performance-ul – niciodată cu mai mult de şapte spectatori – îşi asumă dintru bun început o relaţie activă cu publicul – şi faptul că se petrece înăuntrul Intercontinentalului joacă un rol important. Nici un alt hotel din România nu exercită o asemenea fascinaţie: cea mai înaltă clădire la vremea ei, „reşedinţa“ preferată a ziariştilor internaţionali, spioni străini, microfoane în scrumiere, Revoluţia din ’89, terorişti la balcoane… O mie de poveşti şi legende, locul pe care cei mai mulţi bucureşteni nu l-au văzut niciodată pe dinăuntru, deşi face parte adînc din viaţa lor, e un bun simbolic. În desfăşurarea practică a performance-ului, camera-apartament 1506 devine element performativ în sine: pereţii moi, capitonaţi (acolo să fi fost microfoanele?), tavanul jos, claustrofobic, dressingul cu oglinzi, mobila greoaie, masivă, perspectiva unică asupra oraşului (pe 13 august, de la etajul 15 puteai privi direct în ceea ce pînă de
