E o tentă indecentă în stăruinţa de a repeta mereu că spiritul Europei se află la un pas de extincţie şi că tiparul ei de cultură e în destrămare galopantă. De aceea, cusurgiii care intră în pielea unor profeţi ai pierzaniei, prezicînd tocmai colapsul pe care Spengler l-a intuit acum un secol, dovedesc nu doar lipsă de tact, dar chiar o gravă inadecvare la exigenţele momentului.
Dar cum într-o epocă un intelectual nu-şi capătă nobleţea decît aşezîndu- se într-o flagrantă inadecvare faţă de ea, Roger Scruton e un vizionar sumbru şi încăpăţînat, din a cărui ţinută nobilă a ieşit o carte izbutită: Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi, o descriere a patogeniei care a dus la distrugerea etosului occidental. Înfăţişat în cîteva trăsături repezi, Scruton e un englez de modă veche pentru care condiţia de om cere o prealabilă cizelare: o educare dureroasă în vederea dobîndirii unui ştaif cultural, „ştaif“ însemnînd aici: simţ critic, cultivarea emoţiilor şi rafinarea imaginaţiei.
Fără cizelare nu există ştaif, numai că cizelare înseamnă constrîngere, adică supunerea voinţei la jugul unor exerciţii de formare, începînd cu lectura textelor canonice, trecînd prin ascultarea muzicii clasice şi terminînd cu mişcarea ochiului care învaţă să privească un tablou. În lipsa acestor acte de silnicie spirituală, noţiunea de cultură occidentală îşi pierde sensul. E ca un modus vivendi căruia, dacă nu i-ai învăţat reţeta, nu-i poţi gusta savoarea, iar Europa şi-a creat în timp un etos propriu menit a filtra aerul vieţii. Dispariţia acestui etos duce la ruperea coeziunii sociale, cu apariţia unui tip de societate în care noţiuni precum cele de suflet, valoare şi virtute devin monezi calpe.
Potrivit lui Scruton, locul unde ruperea coeziunii este acută e lanţul generaţiilor, căci succesiunea vîrstelor se face în virtutea unui mecanism de selecţie prin care
